 |
| Jacques Castermane |
Anima naturaliter religiosa
Numai integrarea contrariilor dă pacea
Dualismul! Este Cain şi Abel dar şi… Domnul şi Doamna!
Arhetipurile
Umbra! Dacă rămâne inconştientă ea devine autonomă
Anima şi Animus
Emoţiile, limbajul umbrei
Fiecare femeie are în ea patru femei, fiecare bărbat are în el patru bărbaţi
Dualismul! Este Cain şi Abel dar şi… Domnul şi Doamna!
Arhetipurile
Umbra! Dacă rămâne inconştientă ea devine autonomă
Anima şi Animus
Emoţiile, limbajul umbrei
Fiecare femeie are în ea patru femei, fiecare bărbat are în el patru bărbaţi
Încă de la începutul sejurului meu la Rütte, Graf Dürckheim m-a invitat, cu insistenţă, să încep un travaliu (lucru) asupra inconştientului. Nu eram deloc entuziast! Mi se părea că practica aşezării în linişte, lucrarea asupra corpului în Personale Leibtherapie puteau să fie suficiente. În Japonia nu li se propune călugărilor zen să facă o analiză! De aceea fără mustrare de conştiinţă rezistam acestei lucrări asupra inconştientului.
Câteva luni mai târziu, participă la o sesiune dr. Ignaz Tauber, un om prietenos, jovial, plin de umor. El ne vorbeşte despre Jung, pe care l-a cunoscut personal şi cu care a lucrat; el ne vorbeşte de asemenea despre Marie-Louise von Franz. Participanţii îi pun întrebări referitoare la vise, imaginaţia activă, I Ging.
În aceeaşi seară profit de un moment în care suntem împreună pentru a-i povesti un vis. Foarte repede analiza lui mă fascinează. Dr. Tauber mă face să înţeleg că problema subliniată de motivele acestui vis era cea a tuturor bărbaţilor şi nu doar a mea. Din acea clipă trec de la un sentiment de culpabilitate la o stare de responsabilitate. Această experienţă de o seară m-a făcut să înţeleg insistenţa lui Graf Durckheim şi, săptămâna următoare, am început o analiză.
Reticenţa învăţătorilor şi a adepţilor de Yoga, ca şi cea a adepţilor zenului, vizavi de analiza conţinuturilor inconştientului este comprehensibilă. Cu ocazia unei călătorii în Japonia, doisprezece ani mai târziu, am crezut că văd şi înţeleg pentru ce nu li se propune practicanţilor de zen să reflecteze asupra a „ceea ce nu mai ştim şi asupra a ce nu ştim încă despre noi înşine”. Într-o societate în care omul este încă închis într-o regulă colectivă, o muncă de individuare nu este necesară. Forţele inconştientului sunt canalizate, şi de asemenea refulate, de exigenţele regulii colective, regulile familiale, ale şcolii, ale mediului de lucru, ale bisericilor şi ale statului.
În Occident regula colectivă nu mai are greutate. Mergeţi pe autostradă cu 130 km/oră şi număraţi câte maşini vă depăşesc, amintiţi-vă de comportamentul studenţesc înainte şi după 1968! Nu suntem într-o ţară în care muncitorul în grevă continuă să lucreze cu o banderolă pe braţ pe care să scrie „în grevă”! Pentru a nu deranja existenţa celor deserviţi care nu au nimic de a face cu problema lor.
Omul occidental mai liber sau mai puţin liber de regula exterioară devine prizonier al forţelor inconştientului său, care nu mai sunt canalizate de morală, etică, regulament. Munca de individuare devine aşadar o necesitate pentru cel care se vrea individ. Dialogul care urmează dezvăluie câteva legi cărora le suntem în mod inconştient supuşi cu toţii. Acest dialog rezumă, de asemenea, conţinutul numeroaselor sesiuni animate de Ignace Tauber la Centrul Dürckheim:- psihologia adâncurilor şi zen
- miturile Greciei
- miturile agiptene
- miturile Bibliei
- moarte, ritual de trecere
- miturile Greciei
- miturile agiptene
- miturile Bibliei
- moarte, ritual de trecere
Dialog cu dr. Tauber
J.C. – Pentru ce lucrarea lui Graf Durckheim şi cea a lui C.G. Jung îţi par importante astăzi?
Dr. T. – Noi am ajuns la o staţie de mare trecere, după 2000 de ani de creştinism. Astrologia vorbeşte de trecerea de la era Peştilor la era Vărsătorului. Toate valorile se schimbă. Avem nevoie de o nouă orientare. Cine ne-o va da? Teologia îşi dă multă osteneală. Dar psihologia adâncurilor face cercetări în profunzimea sufletului nostru.
J.C. – Teologie şi psihologie! Nu există aici riscul de a vrea să „psihologizăm” religia?
Dr. T. – Anima naturaliter religiosa, sufletul este de natură religioasă! Am putea spune că Jung regăseşte sau chiar salvează religia negată astăzi de jumătate de lume. Freud subliniază importanţa nevrozei de plăcere, cu accentul pe sexualitate. El are dreptate. Adler, elevul său, subliniază nevroza de putere pentru a explica conflictele umane. Şi el are dreptate. Jung consideră că viaţa umană este mult mai complicată. Şi în timp ce acceptă teoriile maeştrilor şi prietenilor săi Freud şi Adler, el subliniază importanţa nevrozei religioase. Mai degrabă decât să vorbească despre Dumnezeu el vorbeşte despre Sine. Aceasta pentru a nu-şi brusca cititorii care nu fac parte din nici o confesiune şi, de asemenea, pentru a lăsa libertatea de a înlocui acest cuvânt printr-un alt cuvânt, „Habet Mille Nomina”, el are mii de nume!
J.C. – Ce anume apropie lucrarea lui Jung şi cea a lui Durckheim?
Dr. T. – Durckheim prezenta adesea lucrarea lui ca fiind în spiritul zenului. Ca şi în zen, principiul cel mai important al psihologiei lui Jung este paradoxul. Fiecare adevăr are contrariul său, fără acesta el nu ar fi decât o parte a adevărului. Şi pentru Jung, ca şi pentru zen, scopul este reunirea contrariilor, singura care poate să ne dea pacea.
J.C. – Este aici problema religioasă a fiecăruia dintre noi?
Dr. T. – Dacă privim tabloul de pe Golgota cu cele trei cruci ale lui vedem tocmai contrariul păcii. Dogma a fixat rãul în persoana celui de-al treilea tâlhar care va coborî în infern. Dogma a fixat binele în persoana tâlharului cel bun care se va ridica la cer. Dogma a fixat mediatorul care ar trebui să facă pace între contrarii. Isus a luat asupra lui condiţia umană, omul sfâşiat de conflictul dintre instincte şi spirit. Cum să vindecăm acest conflict? Cum să vindecăm această rană originară? Acest paradox este problema Paştilor. Este atât problema zenului cât şi cea pe care o pune Jung.
J.C. – Cuvântul pace revine foarte des, dar ceea ce vedem cel mai mult astăzi este conflictul, războiul!
Dr. T. – Ierusalim vrea să spună loc al păcii. Şi este adevărat că astăzi este un loc al conflictului, un cimitir. Pacea mondială nu este decât suma păcii individuale, ceea ce justifică efortul individual în această direcţie. Ceea ce propune Jung este această muncă de individuare . Rădăcina războiului mondial este conflictul individual. Animalul din om domină omul. Konrad Lorenz a spus că omul este o verigă între maimuţă şi… om!
J.C. – Putem explica revoluţiile, terorismul ca fiind explozii ale inconştientului non recunoscut?
Dr. T. – Este teribil să vezi astăzi aceste revolte, aceste explozii, aceste regresii. Trebuie să recunoaştem şi să admitem, oricât de greu şi de scandalos ar fi, că dezvoltarea ştiinţifică şi tehnică este mult mai avansată decât dezvoltarea noastră umană! Pe acest plan al educaţiei noastre psihice şi spirituale, noi suntem încă într-un reglaj de raport instincte-contra-instincte, un reglaj grosier între contrariile separate. În timp ce reglajul prin Sine, pe care îl propune Jung, corespunde unităţii contrariilor. Acest reglaj mult mai fin previne feedback-urile, reacţiile contrare necontrolate. Dar animalul îl domină pe om, chiar şi astăzi. Este cu atât mai periculos cu cât dezvoltarea ştiinţifică a înlocuit forţele omului prin megatonele care surmontează şi domină orizontul nostru uman. Noi nu mai suntem stăpâni ai forţelor noastre dinamice animalice. Când vom deschide ochii? Din nefericire, mulţi oameni încep să-şi deschidă ochii abia atunci când îi închid!
J.C. – Se pare că există astăzi o conştientizare colectivă a acestui pericol.
Dr. T. – Miturile greceşti au prevăzut deja această dezvoltare periculoasă a dominării de către fiara umană şi au lansat avertismente foarte impresionante, dar, din nefericire, în zadar. Într-un mit grec, de exemplu, Hercule la vârsta de 8 luni ucide în leagănul lui doi şerpi. Ce vrea să spună aceasta? Aceasta vrea să spună că omul este încă un bebe vizavi de problema dualismului. Cei doi şerpii reprezintă instinctele noastre şi contrainstinctele noastre care vor să fie liniştite de stăpânul lor, omul; şi ce face acest om ingenuu, homo sapiens, care încă este un bebeluş în acest domeniu? Se debarasează de această problemă cibernetică a contra-reglajului omorând pur şi simplu pe cei doi şerpi în loc să-i ajute să găsească soluţia problemei uniunii contrariilor. Omul tehnic de astăzi, după două mii de ani de creştinism, este Hercule de astăzi! Cu forţe supraomeneşti în mâinile lui, el este mereu în leagănul umanităţii. Cei doi şerpi sunt forţele atomice care îi pun aceleaşi întrebări ca acum trei mii de ani! Iată responsabilitatea noastră individuală, şi prin aceasta cea colectivă: sau vei ajunge să uneşti contrariile, sau acestea te vor zdrobi. Refuzul conştientului infantil nu lasă să aştepte răzbunarea inconştientului.
J.C. – Miturile, mitologia, sunt importante în lucrările lui Jung. Pentru ce?
Dr. T. – Miturile unui popor reprezintă programul lui, modelul lui de comportament. Ele conţin şi alertele pentru a nu ne încrede în drumurile false.
J.C. – Am evocat un mit grec, ai putea să evoci acum un mit creştin? Mitologia creştină este fără îndoială mai aproape de noi?
Dr. T. – Miturile ne furnizează un fel de hartă geografică şi de itinerar pentru a ne orienta în căutarea noastră relativă la ţinutul necunoscut al inconştientului nostru. Ele reprezintă un răspuns la nostalgia noastră metafizică niciodată potolită. Accelerarea vitezei vehiculelor noastre, a trenurilor, a avioanelor nu o va vindeca niciodată. Mulţimea de călătorii posibile astăzi, şi datorită televiziunii, nu împiedică indispoziţia interioară.
Cuvântul Isus semnifică Dumnezeu este salvatorul. Înţelegem această alertă după experienţa grecilor preveniţi de miturile lor că fiara umană va domina omul (Mitul Troia). Este evident că omul, din propria sa voinţă, nu va fi niciodată capabil să domine fiara feroce din el fără ajutorul unei fiinţe superioare. În termeni religioşi, Dumnezeu, în termeni psihologici, Sinele. Isus s-a născut la Betleem, ceea ce vrea să însemne casa pâinii. Este vorba de pâinea vieţii noastre cotidiene, pâinea care se face în fiecare zi. În fiecare zi, Sinele trebuie să renască în noi. Pentru ce? Noi toţi ştim ce repede uităm un obiect care nu se mai afla în faţa ochilor noştri. Pentru că suntem neîncetat atraşi de alte obiecte. Sinele este invizibil pentru ochi. Trebuie deci ca el să renască în fiecare zi pentru a nu-l pierde din ochi, adică să-l păstrăm în conştiinţă. De aceea mesa (liturghia) este repetată în fiecare zi. Fie că este vorba de religie, de psihologia adâncurilor sau de exerciţiul zen, întotdeauna este vorba de acelaşi lucru:necesitatea repetării.
Cuvântul Isus semnifică Dumnezeu este salvatorul. Înţelegem această alertă după experienţa grecilor preveniţi de miturile lor că fiara umană va domina omul (Mitul Troia). Este evident că omul, din propria sa voinţă, nu va fi niciodată capabil să domine fiara feroce din el fără ajutorul unei fiinţe superioare. În termeni religioşi, Dumnezeu, în termeni psihologici, Sinele. Isus s-a născut la Betleem, ceea ce vrea să însemne casa pâinii. Este vorba de pâinea vieţii noastre cotidiene, pâinea care se face în fiecare zi. În fiecare zi, Sinele trebuie să renască în noi. Pentru ce? Noi toţi ştim ce repede uităm un obiect care nu se mai afla în faţa ochilor noştri. Pentru că suntem neîncetat atraşi de alte obiecte. Sinele este invizibil pentru ochi. Trebuie deci ca el să renască în fiecare zi pentru a nu-l pierde din ochi, adică să-l păstrăm în conştiinţă. De aceea mesa (liturghia) este repetată în fiecare zi. Fie că este vorba de religie, de psihologia adâncurilor sau de exerciţiul zen, întotdeauna este vorba de acelaşi lucru:necesitatea repetării.
J.C. – Dumnezeu este salvatorul! Cum să înţelegem această traducere a cuvântului Isus? A aştepta sosirea cuiva care ne va salva este fără doar şi poate ceea ce în psihologie se numeşte o proiecţie?
Dr. T. – Dumnezeu este salvatorul sau, în termeni psihologici, Sinele este salvatorul, vrea să spună că Dumnezeu vrea să devină om, vrea să se întrupeze într-o fiinţă umană. Principiul care ne conduce nu este încă uman. El este sălbatic şi Jung îl numeşte anima (la bărbat) şi animus (la femeie). Noi suntem dirijaţi de instincte şi contra-instincte, de un sistem autonom, independent de conştient, creierul visceral. Dumnezeu, adică Sinele, vrea să devină om.Pentru ce? Pentru că dintre toate fiinţele, numai omul dispune de lumina conştientului. Şi numai o fiinţă conştientă poate să-şi dea seama de ceea ce face şi să fie responsabilă.
J.C. – Acest a deveni responsabil, această umanizare, reprezintă o adevărată mutaţie?
Dr. T. – Ştim, de la Darwin încoace, că evoluţia se datorează la doi factori: selecţia şi mutaţia. Selecţia este dreptul celui mai puternic, al animalului cel mai feroce. Astăzi, bomba atomică prezintă cea mai mare forţă de selecţie. Ceea ce ar putea evita această catastrofă este mutaţia spiritului uman. Mutaţia este individuală, ea este responsabilitatea fiecăruia dintre noi.
Iată sensul psihologiei adâncurilor pe care îl propune Jung: analiza motivaţiilor noastre animale, sălbatice. Când puţin câte puţin, zi de zi, sporim lumina asupra a ceea ce se petrece în umbra inconştientului nostru, atunci are loc miracolul transsubstanţierii instinctelor.
Iată sensul psihologiei adâncurilor pe care îl propune Jung: analiza motivaţiilor noastre animale, sălbatice. Când puţin câte puţin, zi de zi, sporim lumina asupra a ceea ce se petrece în umbra inconştientului nostru, atunci are loc miracolul transsubstanţierii instinctelor.
J.C. – Este ceea ce Jung numeşte calea individuării?
Dr. T. – Da, Sinele este latent în inconştientul nostru. Ţine numai de noi ca el să se nască şi să devină îndrumătorul vieţii noastre. Această dezvoltare, prin exerciţiu zilnic, o numeşte Jung individuare.
Asiza în linişte, acest exerciţiu asupra căruia Durckheim insistă atât, ne ajută şi la realizarea acestui scop.
În exerciţiul aşezării în linişte, conştientul învaţă să devină independent de instincte şi contra-instincte.
Puţin câte puţin, el rămâne deasupra amestecului de conflicte şi ajunge să obţină o vedere de ansamblu a contrariilor. Ceea ce îi va permite să le unească.
J.C. – Acest dualism începe când sunt doi! Este Cain şi Abel, dar este şi Domnul şi Doamna!
Dr. T. – Un psiholog spune că atunci când un cuplu îşi vorbeşte, există întotdeauna şase persoane care îşi vorbesc:Cel care crede el că este el.Cel care crede ea că este el.Cel care este el.Cea care crede ea că este ea.
Cea care crede el că este ea.
Cea care este ea.
Cea care crede el că este ea.
Cea care este ea.
De aceea o discuţie este atât de dificilă şi cauzează atâtea neînţelegeri. Înainte de a intra într-o discuţie, vom avea nevoie de multe precauţii, de rituri de intrare şi de ieşire cât şi de tabu-uri.
J.C. – Acest exemplu arată cât merită osteneala de a ne cunoaşte mai bine, deci de a explora inconştientul. Dar rostind acest din urmă cuvânt, mă întreb ce se subînţelege prin el ?
Dr. T. – Inconştientul conţine ceea ce noi nu mai ştim şi ceea ce nu ştim încă din noi înşine. Există două straturi: cel al inconştientului personal şi stratul colectiv, mai profund.
J.C. – Ceea ce Jung numeşte arhetipuri se referă la acest strat profund?
Dr. T. – Arhetip vrea să spună engramă originară, eternă. Jung spune, de asemenea, că acestea sunt constantele şi dominantele pentru că ele nu se schimbă şi pentru că ele ne conduc. Arhetipurile nu sunt niciodată accesibile pentru conştientul nostru. Ele sunt şi rămân invizibile. Fie că ştim aceasta sau nu o ştim, aceasta nu schimbă nimic. Sau mai exact, aceasta schimbă mult pentru noi, dar nu pentru ele! Dacă noi credem că Dumnezeu există sau nu, aceasta nu îl schimbă cu nimic pe el. Dar este diferit pentru noi.
Stratul bazal arhetipic este comparabil cu un panteon politeist. Arhetipurile sunt simboluri, adică un ambalaj, o concentrare, o densitate care se exprimă în orice serie de imagini posibile. Aceste imagini diferite ale unui singur arhetip invizibil sunt singurul mijloc de abordare pentru a putea descrie puţin natura lui, aspectele lui, efectul lui. Când vorbim despre un arhetip, trebuie să nu uităm niciodată că noi nu putem vorbi decât despre imagini. Tu ştii bine că dacă noi vorbim despre Dumnezeu, în fond noi nu putem vorbi decât despre imago Dei, despre imaginea pe care fiecare din noi şi-o face, în felul lui, despre Dumnezeu. Este la fel de adevărat şi pentru arhetipul mamei, al tatălui, al copilului, al fratelui, al surorii, al arborelui, al pădurii, al pietrei, al apei, al animalului, al cerului, al pământului, al soarelui, al lunii, al stelelor etc. pentru a vedea câteva imagini de arhetipuri trebuie să mergem în galerii de artă, în muzee. Artizanii şi poeţii sapă în adâncul cel mai profund al stratului nostru bazal arhetipic. Când şase copii vorbesc despre mama lor, am spune de multe ori că ei vorbesc despre şase femei diferite. Pentru că se vorbeşte întotdeauna despre imaginea mamei, despre imaginea pe care fiecare şi-o face în funcţie de natura sa, de impresiile şi de experienţele sale.
Stratul bazal arhetipic este comparabil cu un panteon politeist. Arhetipurile sunt simboluri, adică un ambalaj, o concentrare, o densitate care se exprimă în orice serie de imagini posibile. Aceste imagini diferite ale unui singur arhetip invizibil sunt singurul mijloc de abordare pentru a putea descrie puţin natura lui, aspectele lui, efectul lui. Când vorbim despre un arhetip, trebuie să nu uităm niciodată că noi nu putem vorbi decât despre imagini. Tu ştii bine că dacă noi vorbim despre Dumnezeu, în fond noi nu putem vorbi decât despre imago Dei, despre imaginea pe care fiecare din noi şi-o face, în felul lui, despre Dumnezeu. Este la fel de adevărat şi pentru arhetipul mamei, al tatălui, al copilului, al fratelui, al surorii, al arborelui, al pădurii, al pietrei, al apei, al animalului, al cerului, al pământului, al soarelui, al lunii, al stelelor etc. pentru a vedea câteva imagini de arhetipuri trebuie să mergem în galerii de artă, în muzee. Artizanii şi poeţii sapă în adâncul cel mai profund al stratului nostru bazal arhetipic. Când şase copii vorbesc despre mama lor, am spune de multe ori că ei vorbesc despre şase femei diferite. Pentru că se vorbeşte întotdeauna despre imaginea mamei, despre imaginea pe care fiecare şi-o face în funcţie de natura sa, de impresiile şi de experienţele sale.
J.C. Atingem astfel vastul domeniu a ceea ce în psihologie se numeşte proiecţie? Cum putem recunoaşte o proiecţie?
Dr. T. – Este foarte greu să recunoaştem o proiecţie. Tocmai aceasta este problema : că nu o recunoaştem. Şi este datoria noastră să o recunoaştem. Fără aceasta, rămânem victime ale unui inconştient autonom. Jung ne dă o metodă simplă. Trebuie explicat fiecare eveniment pe două planuri, planul obiectiv şi planul subiectiv. Fie că este vorba de un eveniment exterior ( o întâlnire cu o altă persoană de exemplu) sau un eveniment interior (un vis).
Pe planul obiectiv: obiectul evenimentului este realmente un obiect. Persoana întâlnită în vis sau în realitatea cotidianului este realmente acea persoană. Şi trebuie să ştim că nu putem proiecta decât asupra unei persoane care joacă rolul de portmantou! Proiecţia este atunci pusă ca un mantou şi cealaltă persoană serveşte pentru a ne debarasa.
Pe planul obiectiv: obiectul evenimentului este realmente un obiect. Persoana întâlnită în vis sau în realitatea cotidianului este realmente acea persoană. Şi trebuie să ştim că nu putem proiecta decât asupra unei persoane care joacă rolul de portmantou! Proiecţia este atunci pusă ca un mantou şi cealaltă persoană serveşte pentru a ne debarasa.
Pe planul subiectiv, din contră, obiectul evenimentului nu mă priveşte decât pe mine. Elementele care compun evenimentul fac parte din totalitatea mea. Cu această metodă putem interioriza proiecţii. Nu este vorba numai de domnul „X”, ci şi de aspecte din mine însumi.
J.C. – În această analiză subiectivă a unui eveniment, a unei întâlniri, ceea ce se pune în lumină este umbra noastră?
Dr. T. – Umbra refulată devine inconştientă şi acţionează în mod autonom, fără controlul nostru. Tot aşa şi umbra non recunoscută. Umbra îşi cere locul ei legitim în totalitatea persoanei. Umbra suprimată poate fi cauză de coşmaruri sau de acte ratate. De exemplu, primiţi invitaţi de seamă şi vreţi să-i trataţi bine, dar, fără să vreţi, vărsaţi sosul pe rochia doamnei „Y”! Mai mult, potrivit unei legi fundamentale a psihicului nostru, un conţinut refulat, refuzat de conştient, apare la cel de lângă noi. Acesta, sau aceasta, va servi atunci de „oaie neagră”. Îmi serveşte de portmantou pentru a agăţa acolo în el ceea ce refuz eu însumi.
Să ne ferim să subestimăm consecinţele proiecţiei umbrei. Ea este cauza micilor războaie zilnice interpersonale a căror sumă face să se nască marile războaie mondiale.
J.C. – Nu există adevăr fără contrariul lui! Există deci şi contrariul proiecţiei?
Dr. T. – Se petrece atunci identificarea cu umbra. În acest caz, eul slab este înghiţit de umbră. Este omul grosolan, vulgar, agresiv, care nu îşi dă seama de ce face pentru că umbra este obscură, inconştientă. Fără să ne dăm seama deloc îi provocăm pe alţii. Şi atunci când aceştia se apără, omul ne simţim atacaţi aparent fără motiv! Ne comportăm ca un elefant într-o magazin de porţelan, în schimb suntem foarte sensibili la prejudiciul pe care ni-l cauzează alţii.
J.C. – Dar umbra nu este numai negativă?
Dr. T. – Ea poate fi pozitivă. Poate fi vorba de o calitate care n-a fost recunoscută, n-a fost încă dezvoltată conştient. Este păcat să aruncăm această calitate asupra unui portmantou, să o proiectăm asupra altei persoane.
J.C. – Aceste câteva exemple subliniază responsabilitatea noastră. Nu numai vizavi de noi înşine, ci şi vizavi de ceilalţi.
Dr. T. – Da, calea individuării este o responsabilitate în faţa căreia se află fiecare fiinţă umană. Structura sufletului nostru o cere. Şi când nu urmăm acest ordin, această lege interioară, în timp ce avem posibilitatea s-o facem, plătim scump.
Depresia, tot felul de maladii psihosomatice, distoniile vegetative reprezintă azi cam 70% din maladiile de astăzi. Nu este în întregime vina noastră pentru că nu suntem educaţi în acest sens. Suntem bieţi ignoranţi în ce priveşte sufletul nostru. Dar, din fericire, încet-încet psihologia ne obligă să recunoaştem această stare de lucruri.
J.C. – La începutul dialogului nostru a fost vorba despre tâlharul cel bun şi cel rău şi despre necesitatea de a unifica, de a integra contrariile. Simbolul Sfântului Duh reprezintă această putere unificatoare?
Dr. T. – În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh… făcând semnul crucii, catolicii îşi ating capul, regiunea inimii şi cei doi plămâni. Tatăl este Vechiul Testament, Decalogul: tu trebuie asta… tu nu trebuie asta… este capul, gândirea, regula intelectuală. În timp ce Fiul este inima. Când este întrebat ce este cel mai important, el răspunde iubirea. Capul şi inima, este vorba deci de Logos şi de Eros. Inima îşi are raţiunile ei oe care raţiunea nu le cunoaşte! Este nevoie deci de Sfântul Duh pentru a uni contrariile pe care le reprezintă Tatăl şi Fiul.
Ştii că la Paşti este echinoxul, echilibrul între zi şi noapte, soare şi luna plină. Paştile cad întotdeauna duminica, în ziua soarelui (Sunday, Sonntag). Şi Paştile cad întotdeauna şi pe lună plină. Este deci ziua şi noaptea iluminării. Aflăm lumina în întuneric şi aceasta ne dă pacea pentru că nu mai există refulare. Când am unit în noi aceste contrarii, nu mai avem probleme în afară, pentru că nu mai putem proiecta în afară. Cineva care a găsit pacea în el o răspândeşte în jurul lui. El nu mai este cuprins de emoţiile lui, de proiecţiile lui şi recuperează astfel energia lor.
J.C.- Această unificare este rareori un cadou, este mai degrabă rodul unei munci îndelungate?
Dr. T. La Romani, la Greci şi de asemenea în Asia existau rituri şi iniţieri pe şapte nivele.
La cel de-al şaptelea nivel miturile spuneau: „Am văzut soarele la miezul nopţii.” Cei care atingeau acest nivel lucraseră mult comunicarea dintre conştient şi inconştient. Până când găsind lumina din întuneric, obţinem pacea Sfântului Duh.
J.C. – Este ceea ce, pe linia lui Jung, numeşti dezvoltarea funcţiei inferioare?
Dr. T. – Da, absolut. Tocmai această funcţie inferioară, anima sau animusul, cauzează majoritatea necazurilor noastre. Dacă o dezvoltăm ea devine funcţia transcendentă şi ne ajută să găsim Sinele.
J.C. – Fără să cădem în pericolul simplificării, am putea spune că anima reprezintă dimensiunea feminină a fiecărui bărbat?
Dr. T. – Da, şi animusul reprezintă spiritul masculin din fiecare femeie. Anima şi Animusul sunt în adâncul cel mai profund al inconştientului bărbatului şi al femeii. Pentru acest motiv Jung le dă un nume apropiat de cuvântul animal. Adică acest funcţii, care acţionează de o manieră autonomă - pentru că este inconştientă - , au un caracter primitiv, primar. Încă nu au un caracter uman. Odată, când l-am citat pe Faust la Jung spunând: „Eternul feminin ne trage în sus”, mi-a răspuns cu un hohot de râs, atât homeric cât şi ironic, un răspuns de neuitat însoţit de aceste cuvinte: „Bine înţeles, dragă colega, dar şi în jos, nu uitaţi asta, şi în jos!”
Nu am uitat niciodată. Ce voia să spună Jung cu râsul lui homeric? Era tehnica lui, simplă dar ingenioasă, de a pune un accent emoţional răspunsului său. Pentru că un răspuns doar intelectual nu este decât trecător şi fugitiv, nu lasă impresie, nu face engramă în creierul nostru. O dată pentru totdeauna ştiam că femeia inspiratoare care transformă funcţia animală în funcţie transcendentă poate cu uşurinţă să se transforme în femeie fatală, în femeie expiratoare.
J.C. – Şi care este situaţia în cazul animusului pentru femeie? Pericolul este acelaşi?
Dr. T. – Este acelaşi lucru. Gândeşte-te la bietele Marylin Monroe care mor, sau se sinucid, singure, izolate ca într-un deşert şi într-o neînchipuită tristeţe în timp ce au trăit iubiri în serie.
De ce aceasta? Deoarece căutarea umană are drept sens uniunea cu numinosul. Asiza în linişte pe care o practicăm noi cu Durckheim are acelaşi scop. Dumnezeu vrea să se întrupeze în noi, în fiecare din noi personal. Aceasta vrea să spună că lumea cealaltă vrea să se manifeste ca Epifanie prin noi în această lume. Atracţia pentru cealaltă lume, pentru transcendenţă, este foarte mare. Ea echilibrează atracţia acestei lumi, a pământului. Astfel geotropismul pământului este compensat obligatoriu de heliotropismul cerului cu luminozitatea lui revelatoare.
J.C. – Ce vrea să spună Epifanie?
Dr. T. – Epifanie vrea să spună o viziune supraumană, un mod de a vedea suprauman. Este deci o viziune a numinosului, a invizibilului.
J.C. – Aş vrea să revenim asupra autonomiei conţinuturilor inconştiente.
Dr. T. – Da, umbra este autonomă pentru că nu se supune conştientului. Eu am avut o mamă italiană cu caracter exploziv şi am moştenit temperamentul ei. Pacienţii mei îmi spuneau: „Doctore, ce calm sunteţi, este magnific.” El le arătam persona mea, refulând umbra. Aceasta izbucnea acasă. Explodam! Umbra nu mi se supunea, era autonomă, ceea ce vrea să spună independentă de conştient. Voiam să fiu bun şi cumsecade. Dar umbra, prea mult timp refuzată, exploda. Soţia mea îmi spunea: „Este groaznic, explodezi pentru nimicuri.” Pentru că aşteptasem prea mult. Era pentru tot ceea ce se întâmplase în cursul zilei. Jung evita exploziile umbrei dialogând cu ea. Când era câte cineva care îl exaspera, el întreba umbra: „Ce crezi tu despre asta?” „Mă plictiseşte, spunea umbra, dă-i un şut”. Şi Jung răspundea: „Lasă-mă o clipă”. Apoi îi spunea persoanei respective: „Oh, nu mai am timp astăzi să continuăm discuţia noastră, la revedere, domnule”. Astfel, el nu exploda pentru că se punea de acord cu umbra. Din nefericire, eu nu făceam asta. Şi când umbra se sătura să nu fie recunoscută, mă înghiţea. Dacă îi rezistăm umbrei, ne pierdem puterile şi, în acelaşi timp, umbra este cea care ne dirijează.
J.C. – Umbra care înghite conştientul se încarnează în emoţii?
Dr. T. – Emoţiile au întotdeauna de-a face cu inconştientul, cu umbra, anima, animusul. Emoţiile sunt contagioase ca pesta, spunea Jung. De aceea, atunci când o discuţie în cuplu devine emoţională, ar trebui să avem curajul să încetăm imediat. Este inutil să continuăm pentru că nu mai ştim ce spunem. Cei care se ceartă sunt de fapt anima unuia şi animusul celuilalt. Dar este dificil pentru că inconştientul nu se supune conştientului care devine victimă a emoţiilor.
J.C. – Este posibil să diferenţiem emoţiile care îşi au sursa în anima şi în animus?
Dr. T. – Cel mai adesea anima bărbatului este plină de foc, emoţia izbucneşte, explodează. În timp ce animusul femeii poate fi un spirit rece, glacial, crud, sadic.
J.C. – Cum să retragem aceste proiecţii?
Dr. T. – Retrăgându-ne cât mai repede! Cel care învaţă să nu se încreadă în emoţiile lui iese din situaţia conflictuală cât mai repede posibil. El merge în camera lui, în biroul lui, pentru a putea controla menajul inconştientului său. Este şansa de a-şi îmbogăţi conştientul cu un conţinut preţios. Un conţinut energetic pe care l-am fi pierdut cu emoţii risipite care nu lasă în urmă decât tristeţe, vid, remuşcări, oboseală. Jung spunea: „În ce mă priveşte, nu-mi pot permite luxul de a proiecta conţinuturile mele cele mai preţioase asupra altuia.”
J.C. – Acest mod de a privi îmi pare puţin inuman! Pentru că există emoţia artistică, emoţie îndrăgostirii.
Dr. T. – Jung spunea: „Trebuie să putem să ne îndrăgostim până la vârsta de 80 de ani. Dar totul depinde de ceea ce facem cu cei şapte demoni ai noştri!”
Odată, Jung avea nişte doamne în vârstă în vizită, vara, la lacul Zurich unde şi-a construit el turnul. O tânără englezoaică se scălda în apropiere, ea era în bikini. Jung exclamă: „Ce frumuseţe! Ar trebui să poţi petrece cu ea o jumătate de zi.” Bătrânele doamne erau ofuscate: „Dar cum, Profesore, la vârsta dumneavoastră! Vă credeam dincolo de aceste sentimente juvenile!” Jung, cu râsul lui ironic şi maliţios, răspunse: „De ce nu trebuie să spun adevărul? Normal că într-un asemenea caz, eu vorbesc cu anima mea şi îi spun: „Fii drăguţă, ajută-mă ! Milioane de alţi oameni fac dragoste pentru noi, dar noi avem munca noastră de continuat. Ajută-mă, te rog.” Şi anima mea mă înţelege. Ea revine la mine (retragerea proiecţiei) şi îmi împrumută toată puterea ei pentru a mă ajuta să perseverez.”
J.C. – Este o imaginaţie activă?
Dr. T. – Jung numeşte această tehnică imaginaţie activă. Şi îi dă mai multă importanţă decât visului. Este un mod, atât elegant cât şi corect, de a ne retrage proiecţiile.
J.C. – De ce imaginaţia activă este mai importantă decât visul?
Dr. T. – În vis, conştientul doarme şi rămâne inactiv. În timp ce în imaginaţia activă conştientul ia parte activ la discuţie. El poate astfel să influenţeze inconştientul, ca în exemplul citat de Jung. Soţia mea aşa făcea. Întotdeauna când aveam o dispută eu izbucneam şi ea plângea. Ea părăsea salonul, eu voiam s-o urmez, dar ea îmi spunea: „Nu, te rog, lasă-mă.” Şi apoi ea făcea o imaginaţie activă, se certa cu mine, dar pe hârtie. Şi ajungea să constate că era foarte interesant să discute cu animusul ei. După o jumătate de oră, revenea destinsă şi zâmbitoare. Iar eu eram mereu supărat pentru că eu nu făceam acelaşi lucru. Atunci am început să fac şi eu acest lucru pentru a nu fi ea singura care să fie în câştig. Asta ne-a ajutat mult.
J.C. – Proiecţia animei începe foarte devreme? Cea dintâi anima pentru un băieţel este mama sa?
Dr. T. – În familia noastră, fiul nostru Christian mi-a spus într-o zi la vârsta de patru ani:
- Când vei muri, tăticule?
- Este aşa de important?
- Da, da.
- Pentru ce?
- Aşa voi face ce vreau eu şi mă voi căsători cu mămica.
- Ah, nu , nu vei putea face ce vrei.
- De ce nu?
- Tu ştii că eu muncesc şi că primesc bani. Eu îi dau aceşti bani mamei şi ea cumpără carne, pâine, unt. Dar dacă eu sunt mort, tu va trebui să lucrezi. Tu nu ai învăţat încă nimic, va trebui să vinzi ziare, este tot ce poţi face tu pentru că nu ai terminat încă şcoala. Nu vei avea decât foarte puţini bani şi mama şi cu tine nu veţi avea decât pâine şi apă.
- Ah, da?... atunci poţi să mai rămâi!
- Când vei muri, tăticule?
- Este aşa de important?
- Da, da.
- Pentru ce?
- Aşa voi face ce vreau eu şi mă voi căsători cu mămica.
- Ah, nu , nu vei putea face ce vrei.
- De ce nu?
- Tu ştii că eu muncesc şi că primesc bani. Eu îi dau aceşti bani mamei şi ea cumpără carne, pâine, unt. Dar dacă eu sunt mort, tu va trebui să lucrezi. Tu nu ai învăţat încă nimic, va trebui să vinzi ziare, este tot ce poţi face tu pentru că nu ai terminat încă şcoala. Nu vei avea decât foarte puţini bani şi mama şi cu tine nu veţi avea decât pâine şi apă.
- Ah, da?... atunci poţi să mai rămâi!
Acest dialog cu un copil de patru ani arată cum conştientul poate influenţa inconştientul. Dorinţa de a-şi vedea tatăl mort îşi are sursa în complexul inconştient al lui Oedip. Şi tocmai analiza conştientă a realităţii îi permite copilului să nu rămână identificat cu această proiecţie a inconştientului său.
Dr. T. – Participarea conştientului este foarte importantă. Conştientul trebuie să ia parte activ şi poate atunci să modifice ceea ce se petrece. Inconştientul nu are responsabilitate. Nu are morală. Puţin îi pasă inconştientului dacă eu îmi fac travaliul de individuare sau dacă am un accident sau mor… Conştientul trebuie să ia responsabilitatea. Mie îmi revine să decid, să aleg. Inconştientul, atunci când se proiectează (în vise, imagini, alte persoane) ne arată posibilităţile. Mie îmi revine să decid.
J.C. – Conştientul trebuie deci să fie foarte puternic. « A da drumul » egoului nu este sinonim cu slăbirea conştientului. Exerciţiul aşezării în linişte[1] permite de o manieră paradoxală să dăm drumul (le lacher-prise) egoului şi să întărim conştientului..
Dr. T. – Sinele, încă ascuns în norii inconştientului nostru, cât şi în emoţiile instinctelor noastre vrea să se materializeze în om. Omul! Singura fiinţă care dispune de lumina conştientului. Iată problema ascensiunii naturii, de la bază până la vârf, nivel al culturii.
Avem ascensiunea şarpelui lui Esculap care ilustrează clar această urcare a forţei instinctelor noastre pentru a se transforma în lumina conştientului.
Avem ascensiunea şarpelui lui Esculap care ilustrează clar această urcare a forţei instinctelor noastre pentru a se transforma în lumina conştientului.
J.C. – Asta mă face să mă gândesc la ascensiunea [energiei] Kundalini.
Dr. T. – Lord Avalon, în cartea sa „The Serpent Power”, demonstrează puterea inconştientului nostru, a naturii noastre, care vrea să urce la nivelul culturii. Dacă noi împiedicăm ascensiunea acestei forţe din ignoranţă sau din frică, ea se răzbună. Trebuie să luăm în considerare urcarea legitimă din chakra în chakra, în şapte etaje, ca turnul din Babilon, poartă spre Dumnezeu. Este miracolul Cincizecimii (Rusaliilor).
J.C. – Ce reprezintă Cincizecimea?
Dr. T. – Când lumina cerului atinge pământul, ea devine focul instinctelor. Cu focul instinctelor omul are drept datorie să facă lumina spiritului şi căldura inimii.
J.C. – Cuvântul religie, fără să vreau, rămâne sinonim cu îndatoriri, interdicţii, ameninţări. Adică sinonim al unei alegeri prin raport cu contrariile: binele sau răul; cerul sau infernul… Or, procesul de individuare angajează integrarea contrariilor. Am evocat deja această problemă a integrării. Ar fi posibil să revenim la el cu câteva exemple concrete care privesc femeia, bărbatul?
Dr. T. – În principiu, fiecare femeie are în ea patru femei. Aceste patru formează o cruce care face două perechi de contrarii.
Există mama compensată de amazoană. Amazoana este aspectul egoist, cea care urcă pe baricade astăzi strigând „women liberation”. Mama este altruistă, ea este expusă riscului de a se sacrifica prea mult pentru ceilalţi. Mama este prea blândă, amazoana de multe ori aproape sadică. Mama dă viaţă, hrăneşte şi riscă să-şi strice (răsfeţe) copiii sau bărbaţii! Amazoana îi sacrifică pe ceilalţi, mai ales pe bărbaţi.
Pe cealaltă ramură a crucii se opun religioasa, sfânta, şi femeia naturală, adultera. Adultera o salvează pe sfântă din a se pierde în norii cerului şi din a nu mai avea picioarele pe pământ. Sfânta o împiedică pe adulteră din a se pierde în infernul viciilor. Una trage în sus şi cealaltă în jos. Dar bine integrate, cele patru se unesc în centrul Sinelui.
J.C. – Este la fel de adevărat şi pentru bărbat care trebuie să integreze tatăl şi războinicul şi, de asemenea, înţeleptul şi epicurianul sau Don Juanul?
Dr. T. – În timp ce creatorul, unitatea originară a păcii eterne nu cunoaşte separarea dureroasă a contrariilor, toată creaţia cunoaşte opoziţia. Peste tot în lume, începând cu stelele şi până la infinitul mic, contrariile sunt indispensabile pentru crearea unui curent de energie.
Lampa care ne luminează este rezultatul unei opoziţii între polul pozitiv şi cel negativ. Este acelaşi lucru şi în cazul energiei psihice numite de Sigmund Freud libido. Conflictul nostru moral poate să ne motiveze dar poate şi să ne cauzeze coşmaruri. Aşa cum opoziţia dintre sus şi jos este sursa irigării roditoare a câmpiei dar şi sursa inundaţiei distrugătoare.
J.C. – Integrarea trece prin aceste căderi în extreme?
Dr. T. – Noi cădem mereu dintr-o extremă în alta până ce nu mai putem. În acel moment ştim că una o împiedică pe cealaltă să exagereze. Trebuie să ne reamintim că polul refuzat se răzbună devenind autonom.
J.C. – Un pic prea la dreapta… un pic prea la stânga! Nu există deci altă cale decât aceea a îndoielii şi a erorii? Durckheim mi-a repetat adesea că maturitatea este un coeficient de viteză. Adică timpul care separă momentul în care am făcut o greşeală şi momentul când ne dăm seama că am făcut acea greşeală. Acest timp se diminuează puţin câte puţin. Ceea ce nu vrea să spună că nu mai facem greşeli!
Dr. T. – Este magnific! Când fiica noastră, mică fiind, l-a întrebat pe Jung: „Spuneţi, domnule Jung, dumneavoastră care ştiţi totul, spuneţi-mi care este drumul cel mai scurt pentru viaţa mea?” Jung a izbucnit în râs şi i-a răspuns: „Drumul cel mai scurt? Este ocolul![2]”
Sursa: din volumul: Jacques Castermane – Lecţiile lui Durckheim. Primii paşi pe calea iniţiatică
Traducerea îmi apartine, V.J.
[1]A se vedea cartea K.G. Durckheim - Hara, centrul vital al omului, Editura Herald.
[2] Le detour, în franceză
