Omul în faţa maturităţii sale

Criza religioasă pe care o traversăm în prezent provine din clătinarea încrederii în dreptatea divină. 

Este cel puţin paradoxal ca un creştin să poată să-şi piardă credinţa, sau să poată să aibă o îndoială privind dreptatea divină,  

din simplul fapt că lumea nu funcţionează potrivit raţiunii sale. 

Credinţa creştină nu este tocmai credinţa, pe care ne-o revelează Isus Christos, în Realitatea divină care învinge moartea, non sensul şi solitudinea omului?  

Marile crize din vremea noastră nu au ele oare o cu totul altă semnificaţie?  

Nu ar trebui ele să-l aducă pe om să descopere noi surse de credinţă care nu ar izbucni  fără catastrofele din existenţa sa  şi fără prăbuşirea credinţelor din prima copilărie ?

Poate că omul trebuie să fie provocat pentru a intra în maturitatea sa „spirituală”, pentru a fi pregătit să audă „consolatorul”, spiritul adevărului divin din el însuşi? (Sf. Ioan) 

Incredibilele dezordini şi bulversări pe care le traversăm nu sunt ele ca ocazia unui apel unic adresat omului pentru ca el să se întoarcă în el însuşi şi să asculte cu atenţie ceea ce vocea sa secretă şi interioară îi spune pe tema realităţii aparente a unei lumi în suferinţă, şi ceea ce îi revelează pe tema Realităţii care nu este din această lume, şi care învinge aici toate suferinţele sale?

Karfried Graf Dürckheim – Durchbruch zum Wesen

… o carte care – e cert… la anul… cât de curând...- va fi citită în româneşte...  

Mai trebuie doar tradusã...

Un capitol din această carte, despre ADOLESCENŢĂ, a fost tradus deja mai demult aici:

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/02/karlfried-graf-durckheim-adolescenta.html