Semnalez cu încântare: în numãrul de astãzi al revistei DILEMA VECHE, nr. 372, pagina 16, existã un articol dedicat lui K.G. Durckheim, intitulat UN MARTOR AL SENSULUI, scris de d-na Simona SORA-CONSTANTINESCU, cu referire şi la cartea recent apărută, CENTRUL FIINŢEI, la Editura HERALD.
Printre multele aspecte evidenţiate m-a bucurat îndeosebi "senzaţia că [Durckheim şi cărţile lui este ceva ce] ne priveşte personal"... Aceasta este şi convingerea mea. De aceea şi pasiunea mea de a-l face cunoscut... Mulţumesc!
Articolul poate fi citit deja on line aici:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/un-martor-al-sensului
Karlfried Graf Durckheim (1896-1988), un maestru spiritual al timpului nostru
joi, 31 martie 2011
Articol în DILEMA VECHE dedicat lui K.G. Durckheim
joi, 17 martie 2011
K.G. Durckheim - CENTRUL FIINTEI - fragmente
Câteva fragmente din cartea recent apãrutã (martie 2011)
CENTRUL FIINTEI,
de K.G. Durckheim
la Editura HERALD
Detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=401
Am primit cartea asearã si am vãzut-o si eu "pe viu".
Este o comoarã de întelepciune adunatã acolo.
A trecut ceva timp de cînd am tradus-o si nu mai stiam exact ce contine.
Este o ocazie unicã de a vã face o imagine completã despre
viziunea lui Durckheim despre om si viatã,
despre ce are de făcut omul (...)
pentru a răspunde la chemarea FIINTEI,
aceea de a deveni ceea ce era destinat să devină: el însuşi.
Eu cred cã este viziunea cea mai adecvatã pentru noi cei de ACUM.
Nici nu cred că mai este nevoie de vreo altă prezentare pentru K.G. Durckheim în România.
As îndrăzni să spun chiar că este un ghid de de viată complet.
Nu pot decât sã vi-o recomand cu toatã cãldura.
Mai jos am selectat câteva fragmente pentru a vă face o idee.
Este o comoarã de întelepciune adunatã acolo.
A trecut ceva timp de cînd am tradus-o si nu mai stiam exact ce contine.
Este o ocazie unicã de a vã face o imagine completã despre
viziunea lui Durckheim despre om si viatã,
despre ce are de făcut omul (...)
pentru a răspunde la chemarea FIINTEI,
aceea de a deveni ceea ce era destinat să devină: el însuşi.
Eu cred cã este viziunea cea mai adecvatã pentru noi cei de ACUM.
Nici nu cred că mai este nevoie de vreo altă prezentare pentru K.G. Durckheim în România.
As îndrăzni să spun chiar că este un ghid de de viată complet.
Nu pot decât sã vi-o recomand cu toatã cãldura.
Mai jos am selectat câteva fragmente pentru a vă face o idee.
Între timp am găsit pe youtube încă niste înregistrări audio cu Durckheim - în germană - , o serie de 6 filmuleţe, aici:
marți, 15 martie 2011
A aparut cartea CENTRUL FIINTEI - în sfârsit s-a produs minunea...
Detalii carte si posibilitate de comanda aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=401
Aşa cum spuneam, cartea este întocmită de Jacques Castermane,
- un discipol foarte apropiat al lui Durckheim, cel căruia Durckheim i-a propus să lucreze în numele lui în Franţa - pe baza înregistrărilor discuţiilor lor purtate de-a lungul anilor.
Este a doua ocazie pentru cititorii din România să ia contact cu spiritualitatea lui Durckheim.
Prima ocazie a fost cartea Dialog pe calea iniţiatică, un dialog între K.G. Durckheim şi preotul ortodox Alponse Goettmann.
O ocazie pentru cititori de a-şi forma o imagine şi mai conturată şi concretă - şi dintr-un alt punct de vedere, laic de data aceasta - despre personalitatea lui Durckheim şi calea(metoda) propusă de el.
În aşteptarea cărţilor scrise de însuşi Karlfried Durckheim...
joi, 24 februarie 2011
Jacques Castermane - Hara!
din volumul Cum am putea fi Zen?
Cartea lui Graf Durckheim, Hara, Centrul vital al omului, este reeditată fără întrerupere de la apariţia ei, în anul 1954 (pentru ediţia în limba franceză). Această lucrare este un cadou pentru omul occidental care a pierdut contactul cu ceea ce Extremul Orient consideră ca fiind centrul originar şi chiar rădăcina spirituală a fiinţei umane. Iată o diferenţă considerabilă în concepţia spiritualităţii. În Occident, omul este calificat spiritual pentru că, spre deosebire de animal, el este capabil să stabilească concepte. Ceea ce îi permite să-şi facă reprezentări ale realului.
Pericolul este acela de a confunda realul şi reprezentarea pe care ne-am făcut-o despre el; conceptul „câine” nu latră şi nu muşcă.
K.G. Durckheim - HARA, centrul vital al omului
Hara, forţa existenţială
Hara nu este numai o teorie doctrinală.
Este învăţarea unei practici în slujba esenţialului.
Practicarea Harei ajută în acelaşi timp în gestionarea vieţii în această lume şi în progresarea pe Cale. Este vorba de Calea care îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştiinţa originii sale veşnice şi care îl pregăteşte în realizarea destinaţiei lui primordiale, adică revelarea Fiinţei în existenţă.
Întoarcerea în centrul originar al lui, al omului ajuns străin lui însuşi, a jucat mereu un rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi practicarea Harei, a centrului vital al omului, ajută la conştientizarea acestui proces.
Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât pe aceea de a deschide o poartă spre o înţelepciune născută din experienţa transcendentală, înţelepciune a cărei valoare nu a fost îndeajuns de apreciată până în prezent. Dacă astăzi începe să fie altfel în această privinţă, aceasta nu înseamnă că împrumutăm o concepţie orientală, ci, din contră, înseamnă că ne deschidem unui adevăr propriu tuturor oamenilor – adevăr care nu şi-a croit până acum calea…
(De pe coperta spate a cărţii în limba franceză)
miercuri, 16 februarie 2011
Jacques Castermane despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM
Jacques Castermane
În câteva zile va apărea cartea CENTRUL FIINŢEI la Editura HERALD,
o carte întocmită de Jacques Castermane din înregistrările discuţiilor cu Durckheim de-a lungul timpului.
Care va arăta cam asa: poza
o carte întocmită de Jacques Castermane din înregistrările discuţiilor cu Durckheim de-a lungul timpului.
Care va arăta cam asa: poza
Jacques Castermane este coordonator al Centrului Durckheim, route de Mirmande, 26270 Saulce-sur-Rhône, Franţa.
Site oficial: http://www.centre-durckheim.com/
„Omul este predispus experienţei Fiinţei nu pentru că este creştin sau budist, ci pentru că este OM. În această calitate are el parte de Fiinţa supranaturală prin Fiinţa sa esenţială.”(Karlfried Graf Durckheim)Ceee ce ieri numeam întâmplare a vrut ca eu să-l întâlnesc pe Graf Durckheim în primăvara lui 1967. Ceea ce astăzi numesc destin a vrut ca eu să fiu discipolul lui timp de mai bine de douăzeci de ani. În luna iunie a anului 1980 el m-a invitat să lucrez în numele lui şi acolo este de atunci înainte calea mea.
*
duminică, 13 februarie 2011
Claude Mettra despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM
Claude Mettra… Scriitor, om al cuvântului şi al întâlnirilor, Claude Mettra a fost pentru mult timp realizator (responsable în fr., n.t.)al emisiunii „Les Chemins de la connaissance” pe France Culture. El i-a consacrat lui Graf Durckheim o minunată serie de emisiuni.
Imaginea lui Karlfried Graf Durckheim, aşa cum mă traversează ea în desimea nopţii consolatoare, mă retrimite mereu la cea a lui Socrate, după spusele lui Platon: la crepuscul filosoful se retrăgea departe de tabără (era atunci când, în pofida voii lui, era în război) şi rămânea în picioare, pe piatră, toată noaptea, indiferent la capriciile şi rigorile anotimpului apoi, venind aurora, el cânta imnul său, soarelui. Şi fără îndoială, pentru a-i adresa astfel cuvânt soarelui, era necesar să se simtă în deplină unitate cu el, să ştie că lumina lui în întinsul cerului este şi lumina care iluminează inima omenească.
Jacques Breton despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM
Jaques Breton este (la data apariţiri cărţii,1990, n.t.) preot catolic, coordonator al unui centru de abordare în spiritul lui Graf Durckheim: centre „Assise”, 29-31, rue Gesnier, Saint-Gervais en Vexin, 95420 Magny en Vexin.
Prima mea întâlnire cu K. Graf Durckheim a avut loc la Arbresle la una din sesiunile organizate de acest centru pentru disciplinele corpului i ale spiritului.
El mi-a făcut imediat o puternică impresie prin acea prezenţă extraordinară pe care o manifesta. El era prezent. Simţeai în el omul solid, deschis, plin de fermitate, cu o tentă de umor care ni-l făcea foarte simpatic. Mai ales, cum eram fericit să aud de la el cuvinte atât de puternice despre esenţialul vieţii noastre într-un limbaj nou, foarte simplu, foarte adevărat!
Alphonse Goettmann despre Durckheim - din vol. MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM
Fragment traduse din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF Dürckheim
Ed. Dervy/Livres
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF Dürckheim
Ed. Dervy/Livres
Karlfried Graf Durckheim, înteleptul din Pãdurea Neagrã, a pãrãsit aceastã lume la sfârsitul anului 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul acestor multi ani de cãutare arzãtoare si de lucrarea silentioasã asupra sa, el a aprins o mare luminã pentru o omenire aflatã în cãutare. Dupã modelul maestrilor din toate timpurile, el a venit în ajutor fiecãruia, dar el nu apartinea nimãnui. Sunt multi cei a cãror existentã s-a luminat la întâlnirea cu el
Câtiva dintre ei, printre care Arnaud Desjardins, Jean-Yves Leloup, Annick de Souzenelle, Jean-Pierre Cartier, Jacques Castermane, Monseniorul Germain, au tinut sã evoce aici amintirea lui. Cel mai frumos omagiu al celor care l-au cunoscut trece prin practica mostenitã dupã exemplul sãu decât prin cuvinte.
De aceea aceste mãrturii adunate de Rachel si Alphonse Goettmann nu constituie un "ultim omagiu", ci recunoasterea, de cãtre cãutãtorii trăind, a unui cuvânt si a unei prezente mereu actuale.
(de pe coperta spate a cãrtii)
INTRODUCERE
miercuri, 9 februarie 2011
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Friedrich.htmmarți, 8 februarie 2011
Centrul de la Todtmoos-Rütte
Site-ul centrului
de întâlniri şi de formare în psihologie existentială
de la Todtmoos-Rütte este acesta:
http://www.duerckheim-ruette.de
Centrul a fost înfiinţat în 1952 de către Karlfried Graf Durckheim (1896-1998) si Maria Hippius (1909-2003). Activitatea centrului continuă şi azi şi este prestată de oameni formaţi în buna tradiţie a acestui centru.
A se vedea şi site-ul indicat mai jos.
Centrul a fost înfiinţat în 1952 de către Karlfried Graf Durckheim (1896-1998) si Maria Hippius (1909-2003). Activitatea centrului continuă şi azi şi este prestată de oameni formaţi în buna tradiţie a acestui centru.
A se vedea şi site-ul indicat mai jos.
Simona-Grazia Dima - DIALOG DESPRE SACRU
Articol publicat în revista TRIBUNA, nr. 190
O frumoasă carte, surprinzătoare în multe privinţe (Karl Graf Dürckheim, Dialog pe Calea iniţiatică. Convorbiri cu Alphonse Goetmann, recent apărută, în tălmăcirea Vioricăi Juncan, la editura bucureşteană Herald, ce traduce, în mod constant, după 1989, numeroase volume esenţiale de spiritualitate), ne conectează la un schimb incandescent de opinii despre sacru, într-un context original, deoarece ambii interlocutori sunt remarcabili: K. G. Dürckheim (1896–1988), doctor în filosofie şi psihologie, a fost psihoterapeut la Todtmoss (Pădurea Neagră), unde a înfiinţat un Centru de formare şi întâlniri de psihologie existenţială, iar în circa 20 de volume publicate a încercat să traseze o punte, să iniţieze un dialog între mistica creştină şi practica Zen, aprofundată de el în Japonia, cu maeştri de seamă, fără a se abate de la doctrina creştină. O personalitate de anvergură, aşadar, un promotor de seamă al dialogului Est-Vest.
Ineditul formaţiei sale ilustrează un fenomen obişnuit în cultura occidentală, acela că o seamă de psihologi şi terapeuţi preiau, până la un punct, o parte din responsabilităţile unui duhovnic, urmărind să ajungă la cauzele ce încarcă şi distorsionează psihismul omului, pentru a lucra apoi în adâncime asupra acestuia, purificându-l. Al doilea, nu mai puţin interesant, este francezul Alphonse Goetmann, trecut de la catolicism la postura de preot ortodox, absolvent al Institutului Saint Denis (fondat de Vladimir Lossky), adept al misticii răsăritene, care mărturiseşte a fi aflat în interlocutorul său un maestru spiritual care i-a schimbat viaţa.
Aşadar, doi occidentali sensibili la toate manifestările sacrului, de oriunde ar veni ele, fără însă a trăda cadrul creştin al concepţiei lor.
Karlfried Graf Durckheim - RELIGIOZITATE ŞI ÎNŢELEPCIUNE EXISTENŢIALĂ
Cel care crede că introducerea practicii meditaţiei, aşa cum o înţeleg eu, nu este nimic altceva decât a învăţa cum să ne aşezăm şi să respirăm corect se înşală. O asemenea practică de meditaţie ar fi o chestiune pur tehnică, adăugată vieţii obişnuite pentru a produce încă puţin în plus, păstrând în acelaşi timp sănătatea în pofida eforturilor. Eroarea ar fi atunci de a clasa acest exerciţiu în evantaiul de mijloace pe care civilizaţia noastră a ştiut să şi le dea pentru a-i permite omului să rămână indiferent la actele sale ratate. Atunci Totul devine întreprinderea diavolului. Cu siguranţă nu la aceasta trebuie să servească meditaţia.
duminică, 6 februarie 2011
Karlfried Graf Durckheim - ARTA PISICII MINUNATE
- o povestire ZEN -
(din volumul HARA, centrul vital al omului de K.G. Durckheim)
publicat de Editura HERALD
Detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437
(din volumul HARA, centrul vital al omului de K.G. Durckheim)
publicat de Editura HERALD
Detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437
A fost odată un maestru de scrimă cu numele de Shoken. În casa lui se afla un şobolan mare care producea dezordine. Chiar şi în plină zi alerga peste tot. Într-o zi, stăpânul casei l-a închis în camera sa şi i-a spus pisicii sale domestice să-l prindă. Dar şobolanul a sărit la gâtul pisicii şi a muşcat-o cu atâta cruzime încât aceasta nu s-a salvat decât mieunând foarte tare. Apoi Shoken a adus mai multe pisici din vecinătate, renumite pentru marea lor vitejie şi le-a introdus în cameră. Şobolanul era aşezat, strâns ghem într-un colţ şi de cum una din pisici se apropia de el sărea asupra ei, o muşca şi o făcea să fugă. Şobolanul avea un aer atât de feroce încât nici una dintre pisici nu îndrăznea să se apropie încă o dată. Atunci stăpânul casei s-a înfuriat şi a alergat el însuşi după şobolan pentru a-l omorî. Dar acesta evita toate loviturile savantului maestru de scrimă care a spart uşi, shojis, karamis şi alte obiecte în timp ce şobolanul spinteca aerul, rapid ca un fulger, evitând fiecare mişcare. În sfârşit, sărindu-i în faţă, l-a muşcat.
În final, leoarcă de sudoare, Shoken şi-a chemat servitorul: „Se pare”, spuse el, „că la şase sau şapte cho de aici, trăieşte pisica cea mai vitează din lume. Du-te şi adu-o aici”.
Seara, toate pisicile bătute s-au reunit în casa maestrului Shoken. Cu mult respect, i-au oferit bătrânei pisici locul de onoare, au îngenuncheat în faţa ei şi i-au spus cu modestie: „Noi, toate, avem reputaţia de a fi viteze. Ne-am antrenat în această cale şi ne-am ascuţit ghearele pentru a învinge orice şobolan, sau chiar şi vidre sau nevăstuici. Niciodată nu am crezut că poate exista un şobolan atât de puternic. Prin ce artă l-aţi învins cu atâta uşurinţă? Nu faceţi un secret din aceasta şi spuneţi-ne.”
...
Alphonse Goettmann - In memoriam Karlfried Graf Durckheim
Dragi Prieteni,
Au trecut douăzeci de ani deja… Vrem să împărtăşim cu voi acest eveniment şi ceea ce înseamnă el pentru noi. Graf Durckheim s-a născut în ceruri (expr. fr. pt. „a plecat la cele veşnice”, n.t.) La Todmoos-Rutte, în Pădurea Neagră, la 28 decembrie 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul multor ani de căutare ardentă şi de lucrare silenţioasă asupra sa însuşi, el a aprins o mare lumină în acest sfârşit de secol, pentru o umanitate în dezorientare. Durckheim a fost un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit.
A fost exploatat în mii de feluri, a fost însuşit, de multe ori a fost ridicat pe un piedestal sau fãcut albie de porci, unii l-au aşezat în rândul ereticilor şi l-au condamnat ca pe Meister Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii s-au lăsat lucraţi de el şi au cunoscut astfel o nouă existenţă. Dar el nu aparţinea nimănui şi, totuşi, îi fecunda pe toţi… Mii de oameni au venit la Rutte, fiecare s-a simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală, credincios sau necredincios, urmând o tradiţie (spirituală n.t.) sau alta iar unii, mai ales, fiecare în felul lui. Toţi beneficiau de căldura lui şi avansau în lumina lui.
Şi totuşi, atunci când cineva putea pătrunde, prin graţie, în arcanele credinţei lui Durckheim, atunci această lumină devenea un soare… A fost şi cazul nostru. Unul din momentele cele mai extraordinare pe care le-am putut trăi în această intimitate a fost următorul. Într-o întâlnire memorabilă faţă către faţă, cum vom mai cunoaşte multe de-a lungul anilor, ne-a pus, pe nepusă masă, această întrebare abruptă: „Ce faceţi voi în timpul meditaţiei?” – „Spunem Rugăciunea lui Iisus” am răspuns noi. Atunci, faţa i s-a luminat de o strălucire nemaipomenită şi, după o lungă tăcere, a spus: „Şi eu, de asemenea…!” Am rămas în tăcere: el, fără îndoială, pentru că ne-a arătat comoara sa ascunsă; noi, pentru că un abis s-a deschis în profunzimile noastre şi eram literalmente cuprinşi de ameţeală… Era la începuturile noastre. Până atunci Durckheim era, pentru noi, un fel de monstru sacru de neatins, de o vigoare neobişnuită, iar noi eram la sute de mii de leghe de a bănui în el altceva decât glaciala „roată a metamorfozei”.
Din această zi, o legătură de neclintit ne-a unit; el ne-a dăruit ca moştenire misterul din care se hrănea el însuşi, această realitate de un gen straniu care îl locuia şi despre care nu vorbea niciodată în nici una din sesiunile sau conferinţele lui, nici în cărţile lui. Nici noi, n-am vorbit despre aceasta niciodată în scrierile noastre. Dar acum că Graf este în viziunea Celui pe care nu înceta să-l numească în secret, mesajul lui poate să se desfăşoare până la această totală revelaţie. „Fiinţa”, de care este plină toată opera lui, nu era, pentru el, decât Iisus Christos. A fost, totuşi, de o extremă importanţă ca el să vorbească despre Fiinţă, pentru a lăsa fiecăruia libertatea de a o numi. Aici se vădeşte măreţia omului…
După o tăcere interminabilă, în care acest „mare al Treilea” era, cu siguranţă, în mijlocul relaţiei noastre, la modul tangibil, Durckheim, ca întotdeauna, a trecut la fapte: numai experienţa are, pentru el, primatul şi poate să ne verifice. A luat o foaie de hârtie şi a început să deseneze cum evenimentul „Rugăciunea lui Iisus” trebuia să coboare în suflu, devenind astfel însăşi substanţa a ceea ce el numea „roata metamorfozei”!
Unul din momentele care înflăcărau cel mai mult camera de lucru, până la fulguranţă, era acela în care Durckheim, într-o bâlbâială inefabilă, încerca să spună ce anume deosebea creştinismul de tradiţiile religioase: cuvintele lui despre persoană şi iubirea care duce la revelarea vieţii trinitare în Dumnezeu erau ca o profesiune de credinţă pe care o smulgea din însăşi fiinţa lui. Eram ca sub norul Duhului, la umbra giulgiului din Torino reprezentându-l pe Christos, giulgiu aflat întotdeauna pe peretele din faţa biroului maestrului. Dialogul devenea contemplaţie… Nu mai era nimic de spus, intram, dincolo de cuvinte, în înfiorarea a ceea ce constituie urzeala subiacentă a întregii metafizici a lui Durckheim: dimensiunea trinitară a tuturor lucrurilor. „Nimic nu există în afara Trinităţii”, spunea el, scandând tăcerea prin repetările lente şi succesive… Impresionaţi de lumina unei asemenea credinţe, i-am oferit, cu ocazia următoarei întâlniri, icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, unul din marile vârfuri ale artei ortodoxe. Şi-a apropiat-o mult de ochii lui, ne mai văzând aproape deloc, a contemplat-o totuşi îndelung, apoi a murmurat: „Este preferata mea…” Şi a aşezat-o pe un corp de mobilă, alături de două mari lumânări, pe care le aprindea cu o încetineală festivă. Nu putea exista o comuniune mai profundă cu oaspetele nostru decât în acest mister abisal care este şi centrul propriei noastre credinţe… Dacă ortodoxia are o „obsesie” aceasta este Trinitatea!
Înainte de a părăsi vechea vilă rustică (unde a fost găzduit, n.t.), în acea zi, în mod spontan, am îngenuncheat înaintea lui, el şi-a pus mâinile peste noi şi ne-a binecuvântat spunând: „Sunteţi făcuţi unul pentru altul… Mergeţi…” Şi ne-a trimis în numele harurilor primite.
Aşa încât, putem mărturisi că Durckheim nu este un maestru printre mulţi alţii. El a contribuit intens la restaurarea în Occident a unei noi maniere de a trăi creştinismul, manieră care, în realitate este cea mai veche. Focul adus de Christos în lume a fost acoperit de secole de deviaţii istorice. A fost nevoie, pentru a se reaprinde, de scânteia câtorva pionieri. Străpungerea spre origini şi spre nucleul primitiv, Durckheim a operat-o pe planul experienţei ontologice şi al vieţii interioare. Viitorul ne-o va dezvălui…
Acum, Karlfried Graf Durckheim a părăsit micul lui cătun din Rutte. Nu mai este la câteva ore şi kilometri de călătorie. Îl simţim acolo, mai prezent ca oricând. Cu ocazia ultimei noastre întâlniri, la patul lui, înainte de marea plecare, Alphonse şi-a pus ,de data aceasta, mâinile peste el, iar el repeta, ca şi Iisus, înainte de moartea sa, apostolilor lui: „Voi sunteţi adevăraţii mei prieteni…” Mulţumim, Graf, pentru a ne fi făcut să simţim astăzi adevărul acestor ultime cuvinte!
Alphonse si Rachel Goettmann
”Moartea este marea Viaţă mereu la lucru. Ea nu este duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care, de fapt, nu am părăsit-o niciodată.” (Karlfried Graf Durckheim)
Sursa: Lettre de Bethanie din 18 ianuarie 2009
Site: www.centre-bethanie.org
Au trecut douăzeci de ani deja… Vrem să împărtăşim cu voi acest eveniment şi ceea ce înseamnă el pentru noi. Graf Durckheim s-a născut în ceruri (expr. fr. pt. „a plecat la cele veşnice”, n.t.) La Todmoos-Rutte, în Pădurea Neagră, la 28 decembrie 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul multor ani de căutare ardentă şi de lucrare silenţioasă asupra sa însuşi, el a aprins o mare lumină în acest sfârşit de secol, pentru o umanitate în dezorientare. Durckheim a fost un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit.
A fost exploatat în mii de feluri, a fost însuşit, de multe ori a fost ridicat pe un piedestal sau fãcut albie de porci, unii l-au aşezat în rândul ereticilor şi l-au condamnat ca pe Meister Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii s-au lăsat lucraţi de el şi au cunoscut astfel o nouă existenţă. Dar el nu aparţinea nimănui şi, totuşi, îi fecunda pe toţi… Mii de oameni au venit la Rutte, fiecare s-a simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală, credincios sau necredincios, urmând o tradiţie (spirituală n.t.) sau alta iar unii, mai ales, fiecare în felul lui. Toţi beneficiau de căldura lui şi avansau în lumina lui.
Şi totuşi, atunci când cineva putea pătrunde, prin graţie, în arcanele credinţei lui Durckheim, atunci această lumină devenea un soare… A fost şi cazul nostru. Unul din momentele cele mai extraordinare pe care le-am putut trăi în această intimitate a fost următorul. Într-o întâlnire memorabilă faţă către faţă, cum vom mai cunoaşte multe de-a lungul anilor, ne-a pus, pe nepusă masă, această întrebare abruptă: „Ce faceţi voi în timpul meditaţiei?” – „Spunem Rugăciunea lui Iisus” am răspuns noi. Atunci, faţa i s-a luminat de o strălucire nemaipomenită şi, după o lungă tăcere, a spus: „Şi eu, de asemenea…!” Am rămas în tăcere: el, fără îndoială, pentru că ne-a arătat comoara sa ascunsă; noi, pentru că un abis s-a deschis în profunzimile noastre şi eram literalmente cuprinşi de ameţeală… Era la începuturile noastre. Până atunci Durckheim era, pentru noi, un fel de monstru sacru de neatins, de o vigoare neobişnuită, iar noi eram la sute de mii de leghe de a bănui în el altceva decât glaciala „roată a metamorfozei”.
Din această zi, o legătură de neclintit ne-a unit; el ne-a dăruit ca moştenire misterul din care se hrănea el însuşi, această realitate de un gen straniu care îl locuia şi despre care nu vorbea niciodată în nici una din sesiunile sau conferinţele lui, nici în cărţile lui. Nici noi, n-am vorbit despre aceasta niciodată în scrierile noastre. Dar acum că Graf este în viziunea Celui pe care nu înceta să-l numească în secret, mesajul lui poate să se desfăşoare până la această totală revelaţie. „Fiinţa”, de care este plină toată opera lui, nu era, pentru el, decât Iisus Christos. A fost, totuşi, de o extremă importanţă ca el să vorbească despre Fiinţă, pentru a lăsa fiecăruia libertatea de a o numi. Aici se vădeşte măreţia omului…
După o tăcere interminabilă, în care acest „mare al Treilea” era, cu siguranţă, în mijlocul relaţiei noastre, la modul tangibil, Durckheim, ca întotdeauna, a trecut la fapte: numai experienţa are, pentru el, primatul şi poate să ne verifice. A luat o foaie de hârtie şi a început să deseneze cum evenimentul „Rugăciunea lui Iisus” trebuia să coboare în suflu, devenind astfel însăşi substanţa a ceea ce el numea „roata metamorfozei”!
Unul din momentele care înflăcărau cel mai mult camera de lucru, până la fulguranţă, era acela în care Durckheim, într-o bâlbâială inefabilă, încerca să spună ce anume deosebea creştinismul de tradiţiile religioase: cuvintele lui despre persoană şi iubirea care duce la revelarea vieţii trinitare în Dumnezeu erau ca o profesiune de credinţă pe care o smulgea din însăşi fiinţa lui. Eram ca sub norul Duhului, la umbra giulgiului din Torino reprezentându-l pe Christos, giulgiu aflat întotdeauna pe peretele din faţa biroului maestrului. Dialogul devenea contemplaţie… Nu mai era nimic de spus, intram, dincolo de cuvinte, în înfiorarea a ceea ce constituie urzeala subiacentă a întregii metafizici a lui Durckheim: dimensiunea trinitară a tuturor lucrurilor. „Nimic nu există în afara Trinităţii”, spunea el, scandând tăcerea prin repetările lente şi succesive… Impresionaţi de lumina unei asemenea credinţe, i-am oferit, cu ocazia următoarei întâlniri, icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, unul din marile vârfuri ale artei ortodoxe. Şi-a apropiat-o mult de ochii lui, ne mai văzând aproape deloc, a contemplat-o totuşi îndelung, apoi a murmurat: „Este preferata mea…” Şi a aşezat-o pe un corp de mobilă, alături de două mari lumânări, pe care le aprindea cu o încetineală festivă. Nu putea exista o comuniune mai profundă cu oaspetele nostru decât în acest mister abisal care este şi centrul propriei noastre credinţe… Dacă ortodoxia are o „obsesie” aceasta este Trinitatea!
Înainte de a părăsi vechea vilă rustică (unde a fost găzduit, n.t.), în acea zi, în mod spontan, am îngenuncheat înaintea lui, el şi-a pus mâinile peste noi şi ne-a binecuvântat spunând: „Sunteţi făcuţi unul pentru altul… Mergeţi…” Şi ne-a trimis în numele harurilor primite.
Aşa încât, putem mărturisi că Durckheim nu este un maestru printre mulţi alţii. El a contribuit intens la restaurarea în Occident a unei noi maniere de a trăi creştinismul, manieră care, în realitate este cea mai veche. Focul adus de Christos în lume a fost acoperit de secole de deviaţii istorice. A fost nevoie, pentru a se reaprinde, de scânteia câtorva pionieri. Străpungerea spre origini şi spre nucleul primitiv, Durckheim a operat-o pe planul experienţei ontologice şi al vieţii interioare. Viitorul ne-o va dezvălui…
Acum, Karlfried Graf Durckheim a părăsit micul lui cătun din Rutte. Nu mai este la câteva ore şi kilometri de călătorie. Îl simţim acolo, mai prezent ca oricând. Cu ocazia ultimei noastre întâlniri, la patul lui, înainte de marea plecare, Alphonse şi-a pus ,de data aceasta, mâinile peste el, iar el repeta, ca şi Iisus, înainte de moartea sa, apostolilor lui: „Voi sunteţi adevăraţii mei prieteni…” Mulţumim, Graf, pentru a ne fi făcut să simţim astăzi adevărul acestor ultime cuvinte!
Alphonse si Rachel Goettmann
”Moartea este marea Viaţă mereu la lucru. Ea nu este duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care, de fapt, nu am părăsit-o niciodată.” (Karlfried Graf Durckheim)
Sursa: Lettre de Bethanie din 18 ianuarie 2009
Site: www.centre-bethanie.org
Abonați-vă la:
Postări (Atom)