Graţie şi experienţa Fiinţei

Graţia,
care este considerată de către omul natural 
ca un dar care îi vine de la un Dumnezeu exterior,
este pentru omul iniţiatic accesul la conştiinţa Dumnezeului interior,
din propria sa fiinţă şi din cea a oricărei realităţi naturale date ca obiectivă. 

În timp ce pentru omul natural Exerciţiul este redus la o performanţă
fizică, psihică sau morală, suscitată de dorinţele
şi de voinţa unui eu natural plin de bune intenţii,
şi care, în consecinţă, nu dă niciodată acces la Graţia divină,
el înseamnă pentru omul iniţiatic a deveni conştient de Graţia specifică fiinţei lui proprii pentru a i se conforma. A i se conforma, adică a lăsa să se exprime dorinţa ei de deschidere, a se strădui la transparenţă pentru a putea să O primească şi să-i permită să se manifeste în existenţa lui, în el şi prin intermediul lui.

În timp ce conştiinţa omului natural,
din cauza tendinţei ei spontane de a menţine, a prelungi şi a viza „echilibrul static”,
se opune dinamismului unei Vieţi care tinde la o permanentă transformare, 
Elanul provenit din Fiinţă spre realizare, eliberare şi transformare
este pentru omul iniţiatic principiul* acţiunii şi cunoaşterii sale. Şi astfel, Ceea ce este cunoscut şi cel care cunoaşte se întâlnesc şi se descoperă reciproc în Fiinţă, adică în Christos.

Pentru omul iniţiatic, raportul dintre travaliul** spiritual şi Graţie
nu se mai defineşte prin opoziţia dintre ceea ce face şi ceea ce primeşte,
ci prin ceea ce este el însuşi în mod inconştient prin raport cu Fiinţa,
şi ceea ce poate să devină datorită exerciţiilor specifice care îl fac
să ia cunoştinţă de Principiul de Viaţă, 
ceea ce debuşează spre o autentică Realizare de  sine.

Karlfried Graf Durckheim – L’expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 54

Erfahrung der Transzendenz...

O carte care trebuie neapărat tradusă în româneşte.
Este o sinteză a viziunii lui K.G. Durckheim. 

*principiul - în sensul de "cauza primară, originea". N.T.
** travaliu - în sensul de "muncă, lucru". N.T.

A trăi sub semnul Transcendenţei Imanente

A trăi sub semnul Transcendenţei Imanente înseamnă a te adăpa la o abundentă Sursă de Forţă, dar înseamnă şi a avea forţa de a fi autentic, forţa de a-ţi recunoaşte propria slăbiciune. Omul trebuie în continuu să se depăşească, în fond, el trebuie mereu să ştie şi să facă mai mult decât poate prin sine însuşi. Aceasta înseamnă a fi uman. Transcendenţa Imanentă poate să-l ajute pe om să ceară de la el eforturi de care ar fi incapabil dacă nu ar avea în el această legătură cu Supra-umanul. Căci există în fiecare om mult mai mult decât forţele eului terestru ordinar, în fiecare există "un potenţial de forţe supra-umane” în slujba unor sentimente particulare, a anumitor acţiuni de care el nu este capabil decât pentru că există în el „ceva” care depăşeşte forţele lui naturale. Singur, omul care nu stă într-o atitudine absolut depărtată de Imaginea înnăscută pe care o poartă în el, de Imaginea a ceea ce trebuie să devină el, poate, în anumite circumstanţe, să-şi depăşească forţele sale naturale. Căci Imaginea a ceea ce trebuie să devină un om conform Fiinţei lui esenţiale conţine totdeauna partea supra-umană a acestui om. Singur cel care îşi depăşeşte capacităţile naturale poate să devină Cel care este destinat să devină potrivit Fiinţei lui esenţiale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne comportăm de o manieră contrară adevărului nostru interior, dar este posibil să ni se ceară, în anumite cazuri, să depăşim capacităţile de care natura ne face capabili.

Karlfried Graf Durckheim – L'expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 170

Din capitolul EXPERIENTA TRANSCENDENTEI  tradus partial aici 

Experienta Transcendentei - update

Epoca noastră este pe cale să descopere această lege fundamentală: 

ceea ce este necesar sunt mai puţin actele specific religioase

cât o stare de suflet,

o dispoziţie de spirit, care să facă din om

un cineva pe care „prezenţa lui Dumnezeu” să nu-l părăsească niciodată.

Karlfried Graf Durckheim – L'expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 174  

În curând o nouă carte de K.G. Durckheim în româneste

Aşa va arăta: 

Sensul practicii

          Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD, apărută deja și epuizată (2022)

          K.G. Durckheim - Cotidianul ca exerciţiu pe calea metamorfozei

Sensul practicii este acela de a-l conduce pe omul, separat de Fiinţa lui autentică, la integralitatea lui, la sănătatea lui (Wieder-Heil-Werden).

Ce înseamnă: „a fi sănătos”[1] (Heil)? 

Sănătos nu este omul care s-a adaptat pur şi simplu lumii, stăpânindu-şi cu succes existenţa, arătându-se sociabil, eficace în lume, în timp ce rămâne surd la apelurile Fiinţei lui. 

Este sănătos, dimpotrivă, numai omul care se deschide energiilor izvorâte din propriul său „fond”, care devine apt să le primească, să acţioneze în funcţie de aceste forţe care îl regenerează şi îl orientează.

Este sănătos doar omul care, în mijlocul unei lumi aride, dezordonate şi sfâşiate de conflicte este capabil să manifeste abundenţa supranaturală, autenticitatea sensului şi unitatea salvatoare a FIINŢEI supranaturale. Dar niciodată omul nu realizează definitiv aceasta. El este întotdeauna pe cale.

De aceea este sănătos doar omul care trăieşte printr-o „formulă de viaţă” pe care contactul cu FIINŢA i-a permis să o degajeze şi datorită căreia el se poate menţine pe Calea metamorfozei.

KG Durckheim - Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu, Editura HERALD

---

[1] Heil poate însemna: sănătos, întreg, vindecat, scăpat, salvat, mântuit. Toate sensurile pot fi la fel de valabile aici. (n.t.)

Gândul zilei - cotidianul ca exerciţiu

Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD...

Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care presează spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în cele din urmă, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm vălul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment particular nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.

Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur. 

K.G. Durckheim – Der Alltag als Ubung, pag. 46-47, Verlag Hans Huber

 Karlfried Graf Durckheim – Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu,  Editura HERALD, AICI

O nouă carte de Durckheim în româneşte - în curând

O veste bună pentru cititorii din România care l-au descoperit pe Durckheim.

În pregătire la Editura HERALD traducerea în româneşte a cărţii

Der Alltag als Ubung.

Vom Weg zur Verwandlung

Amazon aici

cea care în franceză se numeşte 

La Voie intérieure.

Le quotidien comme exercice
Amazon: aici

iar în engleză se numeşte:

The Way of Transformation. 
Daily Life as Spiritual Practice
Amazon aici

În româneşte ar suna cam aşa:

Pe calea transformării.
Cotidianul ca exerciţiu 

dar titlul încă nu e definitivat. 

Fragmente din carte traduse pe blog aici  

Despre omul cu Măreţie (de suflet)

Omul este în mod inevitabil supus legii existenţei,
deci sortit suferinţei inerente acesteia.
Măreţia fiinţei lui nu îl protejează de suferinţa care se naşte
din pericole, din imperfecţiune şi din lipsa de Unitate a existenţei.

Cu toate acestea,
întrucât la un nivel ridicat Unitatea Fiinţei i-a permis deja omului
să-şi depăşească esenţialmente eul existenţial,
el suferă ca şi cum nu ar suferi.

Fidel legii fiinţei lui care îl cheamă la creştere,
el nu se mai apără contra suferinţei şi,
dacă i se întâmplă să sufere,
aceasta îi este ca un bold pentru a se depăşi în „fond”.

Omul cu maturitate înnăscută nu poate fi rănit.

Este ca şi cum ar fi indestructibil şi sănătos,
ca şi cum ar fi înrădăcinat de la naştere
şi ar creşte în însăşi sănătatea interioară,
pe care nici un rău nu o poate atinge.

Ce este această sănătate funciară?

Este sănătos cel pentru care totul îi serveşte salvării.

(K.G. Durckheim - La percée de l‘Etre ou Les étapes de la maturité, pag. 159)

A sărbători

A sărbători
Zilele de sărbătoare au o semnificaţie specială pentru toţi cei care se află pe o Cale interioară. A şaptea zi a creaţiei a fost o zi de sărbătoare, Dumnezeu odihnindu-se de lucrarea lui. El a binecuvântat cea de-a şaptea zi, distingând-o de uniformitatea zilelor obişnuite.

Tot ceea ce est creat se alterează, se denaturează. Ziua de sărbătoare desemnează ceva care este incoruptibil, care nu trece. Este ziua odihnei divine şi, de asemenea, a odihnei lui Dumnezeu în noi.A sfinţi ziua de odihnă vrea să însemne,
o dată pe săptămână, şi cu ocazia marilor sărbători, 
a ne consacra diferitului, non-creatului.

Pentru a exprima aceasta, noi lăsăm să se odihnească munca în această zi. Într-o zi de sărbătoare, trebuie să ne retragem din activitatea din domeniul a ceea ce trece pentru a ne deschide spre ceea ce nu are nimic comun cu coruptibilul, alterabilul. A sărbători, în acest sens, vrea să spună a descoperi în noi realitatea care este totalmente exterioară la tot ceea ce putem face noi înşine, la tot ceea ce trebuie să facem în mod obişnuit.

A ne deschide acestei realităţi 
şi a o lua în seamă, în noi,
iată ce înseamnă a sărbători.

Nimic nu ar trebui să capete mai multă importanţă
pentru un om care se află pe Calea iniţiatică:
a fi în măsură să se extragă – inclusiv în cotidian –
din activitatea din domeniul alterabilului
şi să se introducă în ceea ce numim esenţă,
adică acea manieră prin care ajungem să simţim
o realitate supra-spaţio-temporală: 
realitatea Fiinţei divine.
Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editios du ROCHER, pag. 84

Nu există devenire valabilă fără conştientizarea umbrei

Forţa care îl antrenează pe om spre meditaţie se naşte din suferinţa lui în faţa absenţei de unitate integrală. În civilizaţia noastră aceasta este împiedicată de diverse cauze. Principalele sunt refularea dorinţelor şi a pulsiunilor naturale, necunoaşterea femininului în favoarea masculinului – la femeie cât şi la bărbat -, reprimarea personalităţii creatoare prin organizarea unei societăţi care face din individ servitorul legilor, al sistemelor şi al acţiunilor impersonale.

Dar factorul de eşec decisiv ala cestei integralităţi este refularea esenţei supranaturale. Omul contemporan devine pentru prima dată pe deplin conştient de acest fapt.

Aceste obstacole în calea realizării totale a omului ţin de faptul că, în spatele faţadei vesele şi strălucitoare pe care o arată lumii, mii de oameni sunt bolnavi. Ei trăiesc durerea unui subiect împiedicat să devină el însuşi deoarece componentele primordiale ale totalităţii lui nu au dreptul să se exteriorizeze. Acestea devin, astfel, umbra, care pedepseşte minciunile faţadei luminoase. O căutare de iniţiere care ar crede că poate evita umbra şi poate înainta direct spre Fiinţa esenţială este destinată eşecului pe parcursul drumului.

K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et comment?, Courrier du Livre, pag. 55

Sensul si posibilitatea existentei umane: regăsirea unităţii pierdute

Destinul omului este acela de a lăsa să se descompună unitatea originară prin conştiinţa care distinge şi fixează,
dar sensul şi posibilitatea existenţei umane este de a regăsi această unitate.  Şi acest om nu va fi mai puţin puternic pentru a transforma realitatea, suferinţa socială de exemplu: el va fi, dimpotrivă, şi mai puternic. Omul nu poate să răspundă provocării lumii dacă se retrage în spatele supra-mundanului. Dar, în calitate de om, el nu va putea lua supra-mundanul în serios decât în măsura în care caută să-l realizeze în lume. Abia atunci cei doi versanţi sunt uniţi. 

Regăsirea acestei unităţi nu înseamnă regresarea la un stadiu de conştiinţă pre-mentală, ci posibilitatea de a ajunge la o conştiinţă post-mentală, unde va apărea ca sursa noastră cea mai autentică, posibilitatea cea mai autentică, nucleul care dă sens realităţii noastre umane şi vii: ceea ce, în fapt, suntem, dar pe care ne mulţumim la început să o trăim inconştient.

Abia atunci se realizează integrarea celor două feţe. Nu mai este vorba atunci de a privilegia supra-temporalul în detrimentul supra-spaţio-temporalului. Aceasta este adevărata măreţie, pe care o cunoaşte şi tradiţia creştină, care este aceea de a nu ne limita la timp sau la eternitate, la spirit sau la materie, ci de a recunoaşte pe unul în celălalt: incarnarea spiritului în materie; supra-mundanul în mundan; supra-istoricul în istorie; esenţa în Sine; viaţa superioară în această mică viaţă de aici; divinul în om.  

K.G. Duerckheim - La Voie initiatique. Le Don de la grâce, pag. 92 

Hara în poziţia de stând în picioare

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE

„Hara”, literalmente abdomen, nu desemnează o cultură a abdomenului, ci cultura unei dispoziţii prin care se înlocuieşte o atitudine de neîncredere prin instaurarea unei atitudini de încredere şi seninătate. Pentru a surmonta atitudinea în care nu avem centru de greutate, sau avem un centru de greutate plasat prea sus, pentru a instala aşadar centrul de greutate potrivit, trebuie să parcurgem etapele următoare:

La începutul expiraţiei, trebuie să relaxăm umerii, la sfârşitul expiraţiei să ne lăsăm să alunecăm în şale. Pentru a suprima crispările din talie, trebuie nu să închidem bazinul, ci să-l lăsăm liber. Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu ne-ar fi teamă să ne pierdem abdomenul inferior: trebuie pur şi simplu să îndrăznim să relaxăm abdomenul inferior, să-l lăsăm complet să se destindă.

Odată cu expiraţia lăsăm să curgă abdomenul. Instaurăm relaţia cu spaţiul din bazin şi relaxăm bazinul – fără nici o crispare. Încercăm să ne simţim în bazin. In interior trebuie să fim prietenoşi, nu trebuie să facem acest exerciţiu încruntând sprâncenele: aceasta este totdeauna expresia  unui om care se teme de ceva. Luăm apoi degetele celor două mâini şi apăsăm puternic în abdomenul inferior, între ombilic şi pubis, fără a mişca umerii, ca pentru a face să reiasă coloana vertebrală. Apoi le retragem foarte rapid. Este o simplă mişcare musculară – atunci când am pierdut Hara, această mişcare ne ajută să o regăsim foarte repede şi cu siguranţă. Dacă batem tamburina pe abdomen, vom constata că acesta este tare.

Lăsăm să atârne braţele şi savurăm această poziţie [de stat] în picioare, temeinic înrădăcinaţi în sol. Putem şi să o accentuăm, trăgând de mâini în jos, fără a mişca umerii. Datorită acestei mişcări, putem să ne afundăm în sol.

Închidem ochii şi ne relaxăm prin fiecare expiraţie: trebuie să ne degajăm de tensiunea, oricât de mică, din ceafă, capul este complet liber, suntem senini.

Relaxăm pieptul, cu braţele atârnând deja foarte greu. Nu trebuie să ridicăm umerii în cursul inspiraţiei. Dacă stăm cu adevărat în picioare în Hara, cu centrul de greutate în abdomenul inferior, atunci expiraţia ne va face să ne aplecăm neapărat puţin în faţă, în timp ce inspiraţia ne va readuce pe călcâie. Ne menţinem în Hara şi ne ancorăm din ce în ce mai mult în sol prin respiraţie.

Ne simţim făcând una cu solul, prin bazin şi picioare, ne lăsăm să devenim una cu solul. Orientăm atenţia spre ceea ce se petrece acolo unde – cum se spune – avem picioarele. Uităm acest cuvânt şi căutăm să simţim această greutate şi această furnicătură în călcâie. Suntem în echilibru. Spaţiul pe care stăm devine din ce în ce mai mare. Trebuie să simţim cum fiecare respiraţie ne ancorează mai profund în sol, ne înrădăcinează.

Legitimitatea înălţimii pe care o căutăm în verticalitate este tributară lărgimii şi profunzimii orizontalei pe care stă verticala.

Simţim gleznele, pulpele, genunchii, coapsele şi le simţim în relaţia lor cu spaţiul bazinului, în care ne sprijinim (odihnim).
Respiraţia pleacă de la ceafă şi coboară de-a lungul coloanei vertebrale, prin fese, prin coapse. Prin inspiraţie, care vine de la sine, simţim cum suntem din nou purtaţi în sus.
A sta nemişcat este un mod de a respira aşa cum copacul respiră, coborând în rădăcinile lui, urcând din nou la coroană. Ne aflăm în poziţia cea bună atunci când avem impresia că am putea rămâne aşa timp de ore întregi.


Karlfried Graf Duerckheim – La Voie initiatique, pag. 271-273, Ed. du ROCHER
Traducerea îmi aparţine, V.J.Legat de acest subiect a se vedea si aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/08/hara-in-mers.html

Pozitia falsă

Poziția justă

Frica de contacte

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE
Frica de contacte

Plenitudinea şi binefacerea adusă de contact, când oamenii sunt împreună, îi scapă unei omeniri ai cărei membri nu se iau în considerare şi nu se tratează reciproc decât ca obiecte.
Cu cât oamenii se percep mai mult faţă către faţă, în rolurile lor, cu atât mai puţin se recunosc ei între ei ca fiinţe umane. Iar de contactele fizice se tem şi mai mult. În mod natural acestea există prin gesturile de tandreţe care însoţesc orice fel de iubire. Dar nu există, în afara relaţiilor de iubire, şi un contact care să exprime pur şi simplu solidaritatea umană? Aceasta îl îndreptăţeşte şi îi manifestă sinceritatea. Nu numai că cea mai mică atingere creează o legătură între două fiinţe, dar ea le şi include pe amândouă în ceva mai mare şi le face să ia o binefăcătoare cunoştinţă de apartenenţa lor la un „corp” mai vast, un corp cosmic.

Pentru că oamenii nu îşi arată îndeajuns între ei, chiar şi pe plan fizic, o fraternitate întemeiată pe Fiinţa esenţială, suntem înconjuraţi de oameni frustraţi şi îngheţaţi. Peste tot, ca printre gratiile unui grilaj, se întind mâini în căutarea altor mâini care să le ia cu afecţiune. Când, pe neaşteptate, aceasta se produce, barierele cad dintr-odată  şi o inimă îngheţată se topeşte în caldul curent al vieţii. Dar aceasta se întâmplă foarte rar. Aceasta nu se întâmplă, în mod spontan, decât dacă un om este acolo, prezent pur şi simplu, prin Fiinţa lui esenţială, şi dacă îndrăzneşte să se arate în adevărul care este el, în unitatea lui cu altul. Desigur, aceasta presupune curajul de a trece dincolo de tabuuri şi de convenţiile care oprimă viaţa şi interzic contactele. De fapt pentru ce? Poate pentru că ele ar doborî zidurile care securizează micul eu şi îl feresc de familiarităţi prea naive şi directe. El se teme de ele pentru că, din lipsă de a se adresa Fiinţei esenţiale din celălalt, el ar putea fi el însuşi capabil de aceste lipse de tact.

Frica de contactul fizic este adesea un simptom de apărare nevrotică. Şi totuşi ce efect binefăcător poate să aibă o mângâiere pe cap, gestul de a pune mâna pe umăr sau, pur şi simplu, a-l lua pe cineva în braţe, fără a vrea nimic altceva să exprimi decât o prezenţă fraternă a inimii, un mod de a fi acolo cu celălalt, un semn de apartenenţă comună. Aceste gesturi de solidaritate foarte umană pot să cheme prezenţa unui terţ mai mare, Fiinţa esenţială care ne uneşte pe toţi, şi să depună mărturie pentru el.


K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 155, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Câte ceva despre GRAFOTERAPIE

O cale particulară de terapie care include corpul este grafologia. Formarea oricărui terapeut ar trebui să cuprindă şi câteva noţiuni grafologice fundamentale pentru a le utiliza, nu doar ca mijloc de diagnosticare, ci şi ca tratament pragmatic cât şi iniţiatic.
A fi capabil să-i vorbeşti cuiva de scrisul său aduce mai mult decât o aprofundare a cunoaşterii lui de sine, aceasta îl incită, în plus, să lucreze asupra lui însuşi, mai ales când este vorba de trăsături „negative”, cum sunt minciuna sau disimularea, agresivitatea ascunsă, sau nevoia de a domina subiacentă, o spiritualitate dispersată, refularea forţelor vitale, egocentrismul etc.
Dorinţa de ameliorare, născută din descoperirea propriei scriituri, sugerează ideea unei grafoterapii aşa cum o practică Maria Hippius[1] Scrisul nu exprimă doar relaţia potenţială şi actuală a celui care scrie cu lumea – de exemplu capacitatea de a se afirma, gradul de activitate şi de anduranţă, sau de contact, dar şi relaţia eului profan cu Fiinţa esenţială. Scrisul indică şi nivelul de deschidere pentru FIINŢĂ şi dispoziţiile pentru Calea iniţiatică. Celui care se descoperă prin scrisul său îi vorbeşte astfel maestrul lui interior.
Grafoterapia nu constă în a corecta scrisul. Este vorba mai degrabă de a învăţa să simţim ce atitudini fundamentale se exteriorizează de fapt în anumite gesturi şi se „depun” în semnele grafice. Un gest repetat de sute de ori şi urma lui în scriere pot ajuta la modificarea unor atitudini funciare. Un subiect ca recunoaşte, de exemplu, că scrisul lui înclinat spre stânga exprimă o lipsă de spontaneitate şi o atitudine de apărare anxioasă faţă de lume. El poate atunci să treacă la un traseu înclinat spre dreapta, nu pentru grafismul în sine. El îşi va da repede seama că acest lucru îi va părea la început foarte dificil, că eventual aceasta îl sperie sau îi declanşează agresivitatea. Dar, dacă se dăruieşte pe deplin acestei sarcini şi o îndeplineşte într-o atitudine de meditaţie, el va simţi apoi că repetarea perseverentă de gesturi orientate spre dreapta – să facă de exemplu de mii de ori o ghirlandă înclinată spre dreapta – va produce în el o uimitoare deschidere. Scrisul dă acces la un nou câmp de cunoaştere şi de formare de sine pe Cale. Observarea propriului scris îi va semnala respectivului la ce punct al drumului se află cel care este el în Fiinţa lui esenţială – şi care trebuie să fie în fapt – dacă el progresează sau este blocat de eu: prin propriul lui scris maestrul interior îi va vorbi.

---

[1] M. Hippius – Transcendenz als Erfahrung, Weilheim, 1966

Sursa: K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 113, Ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Calea iniţiatică

Apelul la maestru este căutarea celui care conduce la CALE. Despre ce cale este vorba? Despre cea care deschide poarta misterului, calea iniţiatică. Misterul este cel al VIEŢII şi al FIINŢEI, ascunse în existenţa noastră.  

Calea iniţiatică gravitează în jurul experienţei FIINŢEI şi a efortului de unitate cu ea. Acolo este punctul ei comun cu mistica. La fel ca pentru mistic, experienţa FIINŢEI este un dar al graţiei pe care omul o primeşte. El nu poate să o producă. Dar pe calea iniţiatică, elevul este în mod constant activ, ocupat, sub îndrumarea maestrului, să se pregătească pentru experienţă. El lucrează fără răgaz la atingerea unui grad care să-l transforme într-o persoană a cărei relaţie cu Absolutul nu se bazează pe credinţă, ci pe prezenţa, tot mai profundă, a transcendenţei care penetrează omul în întregime. Pe calea iniţiatică, el caută să realizeze o altă formă, ale cărei mişcări, chiar şi cele mai mici, vor fi orientate spre transparenţa pentru transcendenţă. Experienţa FIINŢEI rămâne de fiecare dată pentru el un dar al graţiei. Cu toate acestea, elevul angajat pe calea iniţiatică se străduieşte să dobândească o dispoziţie de spirit care să-l menţină în curentul transformării care exprimă deja unitatea lui cu Viaţa. 

Omul care înaintează pe cale se simte, cu toată imperfecţiunea lui, din ce în ce mai legat de divin, marcat de amprenta supranaturalului. Aceasta îl face cu atât mai dureros de conştient de „non-divinul” care rămâne în el. Odată cu progresele lui pe cale creşte aşadar şi umilitatea lui.
 
 Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 81, ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.