Wolfram Helke - A atinge sufletul prin corp (LeibTerapia)

Leibterapia Personală - practică şi teorie - după Karlfried Graf Dürckheim

Wolfram Helke n. 1942

Site personal: http://www.helke-info.de/11.0.html

Călătoria omului în interiorul corpului său
este adevăratul sens
al prezenţei lui pe pământ.

Wolfram Helke – Toucher l’âme par le corps. 
La Leibtherapie selon K.G. Dürckheim, pag. 317 

Wolfram Helke – Toucher l’âme par le corps. La Leibtherapie selon K.G. Dürckheim,

Detalii carte pe AMAZON.fr aici

Titlul cãrtii în germanã, limba în care a fost scrisã cartea:
Körper - Seele - Geist wahrnehmen:
Praxis und Theorie der personalen Leibtherapie nach Karlfried Graf Dürckheim

Detalii carte pe AMAZON.de aici

Carte de o valoare inestimabilă. Mai ales pentru noi, cei din România, unde vreme de 40 de ani nu a putut pătrunde nici o lumină, nimic din descoperirile despre om făcute în acest timp în lumea liberă.Este vorba de o prezentare a Leibterapiei, terapia prin corp, inventată şi practicată de K.G. Durckheim, care la rândul lui a format mulţi alţi terapeuţi specializaţi, fiecare în felul lui original, în atingerea sufletului prin corp.Wolfram Helke este unul dintre terapeutii formati la Rutte, Centrul de întâlniri si formare în terapie initiaticã, din Pãdurea Neagrã.

Despre "atitudinile incomode" ale omului aflat pe Cale...

Când un om,
pe care vrem să-l ajutăm, 
este la capătul puterilor din cauza separării de Fiinţa lui,
trebuie, uneori, să găsim forţa
de a renunţa la un fel de încurajare consolatoare, 
pentru a-l ghida în funcţie de adevărul său profund,
acest adevăr al Fiinţei a cărui non-manifestare este cauza suferinţei sale. Trebuie să avem curajul de a fi „noi înşine”, adică un om pe cale, şi să-l chemăm şi pe celălalt pe cale. Nu se pune problema de „a-l chema la ordine”, ceea ce l-ar întări şi mai mult în eul lui; ci de a-l apela spre imaginea lui esenţială, spre „sine însuşi”, spre Fiinţa lui; Omul adevărat va prefera mai degrabă să suporte suferinţa din fidelitate faţă de Fiinţa lui autentică, decât să cumpere eliberarea din această suferinţă printr-o trădare faţă de Ea. O stare de sănătate contrară Fiinţei, „facultăţi productive” care sufocă sentimentul Fiinţei, o adaptare la existenţă care voalează Fiinţa, devin nefaste pe termen lung. Chemarea Fiinţei, dacă este ascultată, degajează o forţă care transformă toată suferinţa într-un mod miraculos. Putem avea întotdeauna încredere în această forţă binefăcătoare a Fiinţei; ea dizolvă rigiditatea atât de dureroasă cauzată de răspunsurile eronate ce au fost date în diferitele circumstanţe ale vieţii noastre şi condiţionate de ele. Şi, în plus, această forţă eliberează în noi puterea creatoare a „fondului”.

K.G. Durckheim – Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu, Editura HERALD

Cartea de AICI

A aparut cartea CALEA INTERIOARA. Cotidianul ca exercitiu

A apãrut minunea asteptatã, 

Calea interioarã. Cotidianul ca exercitiu
de K.G. Durckheim

La Editura HERALD AICI

...carte recomandatã de DILEMA VECHE...

...si de mine...

Graţie şi experienţa Fiinţei

Graţia,
care este considerată de către omul natural 
ca un dar care îi vine de la un Dumnezeu exterior,
este pentru omul iniţiatic accesul la conştiinţa Dumnezeului interior,
din propria sa fiinţă şi din cea a oricărei realităţi naturale date ca obiectivă. 

În timp ce pentru omul natural Exerciţiul este redus la o performanţă
fizică, psihică sau morală, suscitată de dorinţele
şi de voinţa unui eu natural plin de bune intenţii,
şi care, în consecinţă, nu dă niciodată acces la Graţia divină,
el înseamnă pentru omul iniţiatic a deveni conştient de Graţia specifică fiinţei lui proprii pentru a i se conforma. A i se conforma, adică a lăsa să se exprime dorinţa ei de deschidere, a se strădui la transparenţă pentru a putea să O primească şi să-i permită să se manifeste în existenţa lui, în el şi prin intermediul lui.

În timp ce conştiinţa omului natural,
din cauza tendinţei ei spontane de a menţine, a prelungi şi a viza „echilibrul static”,
se opune dinamismului unei Vieţi care tinde la o permanentă transformare, 
Elanul provenit din Fiinţă spre realizare, eliberare şi transformare
este pentru omul iniţiatic principiul* acţiunii şi cunoaşterii sale. Şi astfel, Ceea ce este cunoscut şi cel care cunoaşte se întâlnesc şi se descoperă reciproc în Fiinţă, adică în Christos.

Pentru omul iniţiatic, raportul dintre travaliul** spiritual şi Graţie
nu se mai defineşte prin opoziţia dintre ceea ce face şi ceea ce primeşte,
ci prin ceea ce este el însuşi în mod inconştient prin raport cu Fiinţa,
şi ceea ce poate să devină datorită exerciţiilor specifice care îl fac
să ia cunoştinţă de Principiul de Viaţă, 
ceea ce debuşează spre o autentică Realizare de  sine.

Karlfried Graf Durckheim – L’expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 54

Erfahrung der Transzendenz...

O carte care trebuie neapărat tradusă în româneşte.
Este o sinteză a viziunii lui K.G. Durckheim. 

*principiul - în sensul de "cauza primară, originea". N.T.
** travaliu - în sensul de "muncă, lucru". N.T.

A trăi sub semnul Transcendenţei Imanente

A trăi sub semnul Transcendenţei Imanente înseamnă a te adăpa la o abundentă Sursă de Forţă, dar înseamnă şi a avea forţa de a fi autentic, forţa de a-ţi recunoaşte propria slăbiciune. Omul trebuie în continuu să se depăşească, în fond, el trebuie mereu să ştie şi să facă mai mult decât poate prin sine însuşi. Aceasta înseamnă a fi uman. Transcendenţa Imanentă poate să-l ajute pe om să ceară de la el eforturi de care ar fi incapabil dacă nu ar avea în el această legătură cu Supra-umanul. Căci există în fiecare om mult mai mult decât forţele eului terestru ordinar, în fiecare există "un potenţial de forţe supra-umane” în slujba unor sentimente particulare, a anumitor acţiuni de care el nu este capabil decât pentru că există în el „ceva” care depăşeşte forţele lui naturale. Singur, omul care nu stă într-o atitudine absolut depărtată de Imaginea înnăscută pe care o poartă în el, de Imaginea a ceea ce trebuie să devină el, poate, în anumite circumstanţe, să-şi depăşească forţele sale naturale. Căci Imaginea a ceea ce trebuie să devină un om conform Fiinţei lui esenţiale conţine totdeauna partea supra-umană a acestui om. Singur cel care îşi depăşeşte capacităţile naturale poate să devină Cel care este destinat să devină potrivit Fiinţei lui esenţiale. Aceasta nu înseamnă că trebuie să ne comportăm de o manieră contrară adevărului nostru interior, dar este posibil să ni se ceară, în anumite cazuri, să depăşim capacităţile de care natura ne face capabili.

Karlfried Graf Durckheim – L'expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 170

Din capitolul EXPERIENTA TRANSCENDENTEI  tradus partial aici 

Experienta Transcendentei - update

Epoca noastră este pe cale să descopere această lege fundamentală: 

ceea ce este necesar sunt mai puţin actele specific religioase

cât o stare de suflet,

o dispoziţie de spirit, care să facă din om

un cineva pe care „prezenţa lui Dumnezeu” să nu-l părăsească niciodată.

Karlfried Graf Durckheim – L'expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 174  

În curând o nouă carte de K.G. Durckheim în româneste

Aşa va arăta: 

Sensul practicii

          Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD, apărută deja și epuizată (2022)

          K.G. Durckheim - Cotidianul ca exerciţiu pe calea metamorfozei

Sensul practicii este acela de a-l conduce pe omul, separat de Fiinţa lui autentică, la integralitatea lui, la sănătatea lui (Wieder-Heil-Werden).

Ce înseamnă: „a fi sănătos”[1] (Heil)? 

Sănătos nu este omul care s-a adaptat pur şi simplu lumii, stăpânindu-şi cu succes existenţa, arătându-se sociabil, eficace în lume, în timp ce rămâne surd la apelurile Fiinţei lui. 

Este sănătos, dimpotrivă, numai omul care se deschide energiilor izvorâte din propriul său „fond”, care devine apt să le primească, să acţioneze în funcţie de aceste forţe care îl regenerează şi îl orientează.

Este sănătos doar omul care, în mijlocul unei lumi aride, dezordonate şi sfâşiate de conflicte este capabil să manifeste abundenţa supranaturală, autenticitatea sensului şi unitatea salvatoare a FIINŢEI supranaturale. Dar niciodată omul nu realizează definitiv aceasta. El este întotdeauna pe cale.

De aceea este sănătos doar omul care trăieşte printr-o „formulă de viaţă” pe care contactul cu FIINŢA i-a permis să o degajeze şi datorită căreia el se poate menţine pe Calea metamorfozei.

KG Durckheim - Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu, Editura HERALD

---

[1] Heil poate însemna: sănătos, întreg, vindecat, scăpat, salvat, mântuit. Toate sensurile pot fi la fel de valabile aici. (n.t.)

Gândul zilei - cotidianul ca exerciţiu

Din cartea aflată în pregătire la Editura HERALD...

Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care presează spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în cele din urmă, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm vălul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment particular nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.

Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur. 

K.G. Durckheim – Der Alltag als Ubung, pag. 46-47, Verlag Hans Huber

 Karlfried Graf Durckheim – Calea interioară. Cotidianul ca exerciţiu,  Editura HERALD, AICI

O nouă carte de Durckheim în româneşte - în curând

O veste bună pentru cititorii din România care l-au descoperit pe Durckheim.

În pregătire la Editura HERALD traducerea în româneşte a cărţii

Der Alltag als Ubung.

Vom Weg zur Verwandlung

Amazon aici

cea care în franceză se numeşte 

La Voie intérieure.

Le quotidien comme exercice
Amazon: aici

iar în engleză se numeşte:

The Way of Transformation. 
Daily Life as Spiritual Practice
Amazon aici

În româneşte ar suna cam aşa:

Pe calea transformării.
Cotidianul ca exerciţiu 

dar titlul încă nu e definitivat. 

Fragmente din carte traduse pe blog aici  

Despre omul cu Măreţie (de suflet)

Omul este în mod inevitabil supus legii existenţei,
deci sortit suferinţei inerente acesteia.
Măreţia fiinţei lui nu îl protejează de suferinţa care se naşte
din pericole, din imperfecţiune şi din lipsa de Unitate a existenţei.

Cu toate acestea,
întrucât la un nivel ridicat Unitatea Fiinţei i-a permis deja omului
să-şi depăşească esenţialmente eul existenţial,
el suferă ca şi cum nu ar suferi.

Fidel legii fiinţei lui care îl cheamă la creştere,
el nu se mai apără contra suferinţei şi,
dacă i se întâmplă să sufere,
aceasta îi este ca un bold pentru a se depăşi în „fond”.

Omul cu maturitate înnăscută nu poate fi rănit.

Este ca şi cum ar fi indestructibil şi sănătos,
ca şi cum ar fi înrădăcinat de la naştere
şi ar creşte în însăşi sănătatea interioară,
pe care nici un rău nu o poate atinge.

Ce este această sănătate funciară?

Este sănătos cel pentru care totul îi serveşte salvării.

(K.G. Durckheim - La percée de l‘Etre ou Les étapes de la maturité, pag. 159)

A sărbători

A sărbători
Zilele de sărbătoare au o semnificaţie specială pentru toţi cei care se află pe o Cale interioară. A şaptea zi a creaţiei a fost o zi de sărbătoare, Dumnezeu odihnindu-se de lucrarea lui. El a binecuvântat cea de-a şaptea zi, distingând-o de uniformitatea zilelor obişnuite.

Tot ceea ce est creat se alterează, se denaturează. Ziua de sărbătoare desemnează ceva care este incoruptibil, care nu trece. Este ziua odihnei divine şi, de asemenea, a odihnei lui Dumnezeu în noi.A sfinţi ziua de odihnă vrea să însemne,
o dată pe săptămână, şi cu ocazia marilor sărbători, 
a ne consacra diferitului, non-creatului.

Pentru a exprima aceasta, noi lăsăm să se odihnească munca în această zi. Într-o zi de sărbătoare, trebuie să ne retragem din activitatea din domeniul a ceea ce trece pentru a ne deschide spre ceea ce nu are nimic comun cu coruptibilul, alterabilul. A sărbători, în acest sens, vrea să spună a descoperi în noi realitatea care este totalmente exterioară la tot ceea ce putem face noi înşine, la tot ceea ce trebuie să facem în mod obişnuit.

A ne deschide acestei realităţi 
şi a o lua în seamă, în noi,
iată ce înseamnă a sărbători.

Nimic nu ar trebui să capete mai multă importanţă
pentru un om care se află pe Calea iniţiatică:
a fi în măsură să se extragă – inclusiv în cotidian –
din activitatea din domeniul alterabilului
şi să se introducă în ceea ce numim esenţă,
adică acea manieră prin care ajungem să simţim
o realitate supra-spaţio-temporală: 
realitatea Fiinţei divine.
Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editios du ROCHER, pag. 84

Nu există devenire valabilă fără conştientizarea umbrei

Forţa care îl antrenează pe om spre meditaţie se naşte din suferinţa lui în faţa absenţei de unitate integrală. În civilizaţia noastră aceasta este împiedicată de diverse cauze. Principalele sunt refularea dorinţelor şi a pulsiunilor naturale, necunoaşterea femininului în favoarea masculinului – la femeie cât şi la bărbat -, reprimarea personalităţii creatoare prin organizarea unei societăţi care face din individ servitorul legilor, al sistemelor şi al acţiunilor impersonale.

Dar factorul de eşec decisiv ala cestei integralităţi este refularea esenţei supranaturale. Omul contemporan devine pentru prima dată pe deplin conştient de acest fapt.

Aceste obstacole în calea realizării totale a omului ţin de faptul că, în spatele faţadei vesele şi strălucitoare pe care o arată lumii, mii de oameni sunt bolnavi. Ei trăiesc durerea unui subiect împiedicat să devină el însuşi deoarece componentele primordiale ale totalităţii lui nu au dreptul să se exteriorizeze. Acestea devin, astfel, umbra, care pedepseşte minciunile faţadei luminoase. O căutare de iniţiere care ar crede că poate evita umbra şi poate înainta direct spre Fiinţa esenţială este destinată eşecului pe parcursul drumului.

K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et comment?, Courrier du Livre, pag. 55

Sensul si posibilitatea existentei umane: regăsirea unităţii pierdute

Destinul omului este acela de a lăsa să se descompună unitatea originară prin conştiinţa care distinge şi fixează,
dar sensul şi posibilitatea existenţei umane este de a regăsi această unitate.  Şi acest om nu va fi mai puţin puternic pentru a transforma realitatea, suferinţa socială de exemplu: el va fi, dimpotrivă, şi mai puternic. Omul nu poate să răspundă provocării lumii dacă se retrage în spatele supra-mundanului. Dar, în calitate de om, el nu va putea lua supra-mundanul în serios decât în măsura în care caută să-l realizeze în lume. Abia atunci cei doi versanţi sunt uniţi. 

Regăsirea acestei unităţi nu înseamnă regresarea la un stadiu de conştiinţă pre-mentală, ci posibilitatea de a ajunge la o conştiinţă post-mentală, unde va apărea ca sursa noastră cea mai autentică, posibilitatea cea mai autentică, nucleul care dă sens realităţii noastre umane şi vii: ceea ce, în fapt, suntem, dar pe care ne mulţumim la început să o trăim inconştient.

Abia atunci se realizează integrarea celor două feţe. Nu mai este vorba atunci de a privilegia supra-temporalul în detrimentul supra-spaţio-temporalului. Aceasta este adevărata măreţie, pe care o cunoaşte şi tradiţia creştină, care este aceea de a nu ne limita la timp sau la eternitate, la spirit sau la materie, ci de a recunoaşte pe unul în celălalt: incarnarea spiritului în materie; supra-mundanul în mundan; supra-istoricul în istorie; esenţa în Sine; viaţa superioară în această mică viaţă de aici; divinul în om.  

K.G. Duerckheim - La Voie initiatique. Le Don de la grâce, pag. 92 

Hara în poziţia de stând în picioare

Din seria EXERCIŢII INIŢIATICE

„Hara”, literalmente abdomen, nu desemnează o cultură a abdomenului, ci cultura unei dispoziţii prin care se înlocuieşte o atitudine de neîncredere prin instaurarea unei atitudini de încredere şi seninătate. Pentru a surmonta atitudinea în care nu avem centru de greutate, sau avem un centru de greutate plasat prea sus, pentru a instala aşadar centrul de greutate potrivit, trebuie să parcurgem etapele următoare:

La începutul expiraţiei, trebuie să relaxăm umerii, la sfârşitul expiraţiei să ne lăsăm să alunecăm în şale. Pentru a suprima crispările din talie, trebuie nu să închidem bazinul, ci să-l lăsăm liber. Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu ne-ar fi teamă să ne pierdem abdomenul inferior: trebuie pur şi simplu să îndrăznim să relaxăm abdomenul inferior, să-l lăsăm complet să se destindă.

Odată cu expiraţia lăsăm să curgă abdomenul. Instaurăm relaţia cu spaţiul din bazin şi relaxăm bazinul – fără nici o crispare. Încercăm să ne simţim în bazin. In interior trebuie să fim prietenoşi, nu trebuie să facem acest exerciţiu încruntând sprâncenele: aceasta este totdeauna expresia  unui om care se teme de ceva. Luăm apoi degetele celor două mâini şi apăsăm puternic în abdomenul inferior, între ombilic şi pubis, fără a mişca umerii, ca pentru a face să reiasă coloana vertebrală. Apoi le retragem foarte rapid. Este o simplă mişcare musculară – atunci când am pierdut Hara, această mişcare ne ajută să o regăsim foarte repede şi cu siguranţă. Dacă batem tamburina pe abdomen, vom constata că acesta este tare.

Lăsăm să atârne braţele şi savurăm această poziţie [de stat] în picioare, temeinic înrădăcinaţi în sol. Putem şi să o accentuăm, trăgând de mâini în jos, fără a mişca umerii. Datorită acestei mişcări, putem să ne afundăm în sol.

Închidem ochii şi ne relaxăm prin fiecare expiraţie: trebuie să ne degajăm de tensiunea, oricât de mică, din ceafă, capul este complet liber, suntem senini.

Relaxăm pieptul, cu braţele atârnând deja foarte greu. Nu trebuie să ridicăm umerii în cursul inspiraţiei. Dacă stăm cu adevărat în picioare în Hara, cu centrul de greutate în abdomenul inferior, atunci expiraţia ne va face să ne aplecăm neapărat puţin în faţă, în timp ce inspiraţia ne va readuce pe călcâie. Ne menţinem în Hara şi ne ancorăm din ce în ce mai mult în sol prin respiraţie.

Ne simţim făcând una cu solul, prin bazin şi picioare, ne lăsăm să devenim una cu solul. Orientăm atenţia spre ceea ce se petrece acolo unde – cum se spune – avem picioarele. Uităm acest cuvânt şi căutăm să simţim această greutate şi această furnicătură în călcâie. Suntem în echilibru. Spaţiul pe care stăm devine din ce în ce mai mare. Trebuie să simţim cum fiecare respiraţie ne ancorează mai profund în sol, ne înrădăcinează.

Legitimitatea înălţimii pe care o căutăm în verticalitate este tributară lărgimii şi profunzimii orizontalei pe care stă verticala.

Simţim gleznele, pulpele, genunchii, coapsele şi le simţim în relaţia lor cu spaţiul bazinului, în care ne sprijinim (odihnim).
Respiraţia pleacă de la ceafă şi coboară de-a lungul coloanei vertebrale, prin fese, prin coapse. Prin inspiraţie, care vine de la sine, simţim cum suntem din nou purtaţi în sus.
A sta nemişcat este un mod de a respira aşa cum copacul respiră, coborând în rădăcinile lui, urcând din nou la coroană. Ne aflăm în poziţia cea bună atunci când avem impresia că am putea rămâne aşa timp de ore întregi.


Karlfried Graf Duerckheim – La Voie initiatique, pag. 271-273, Ed. du ROCHER
Traducerea îmi aparţine, V.J.Legat de acest subiect a se vedea si aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/08/hara-in-mers.html

Pozitia falsă

Poziția justă