Daisetz Teitaro Suzuki - Est si Vest

Câteva pagini din Prelegeri despre budismul Zen de D.T. Suzuki 

din volumul Budismul Zen şi psihanaliza, Editura TREI, pot fi citite aici:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/DTSuzuki_Est_si_Vest.htm

Detalii carte pe site-ul Editurii TREi aici:

http://www.edituratrei.ro/carte/Budismul_Zen_si_psihanaliza/2727/

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"

Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

....

Traducere revizuită după originalul în germană, K.G. Durckheim - Der Ruf nach dem Meister.

Cartea a apărut sub titlul Chemarea maestrului spiritual la Editura HERALD în decembrie 2020. 
Traducerea îmi aparţine, V.J.

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)

Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].

Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.”

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!

În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.

De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.

Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
„Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!”

---

[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...

De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173

Fragment din cartea apărută la Editura HERALD „Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim

Despre eternitate, dubla origine, trezirea la CALE, destinul omului...

Un fragmenţel tradus din Der Ruf nach dem Meister despre Povestea noastră mai Mare… 

Eternitatea, care iluminează moartea, nu este o durată veşnică – finitul continuu la nesfârşit – ci este o realitate verticală care stă perpendicular pe planul oricărei finitudini, care este fixată între un început şi un sfârşit. Adversarul VIEŢII îl induce în eroare pe om, făcându-l să creadă că, dincolo de finitudinea sa, nu poate sesiza nimic. Conştiinţa obiectivă îi serveşte demonului de capcană pentru a-l reduce pe om la a nu lua în considerare decât ceea ce poate fixa într-o definiţie. VIAŢA nu se lasă fixată. Dar cum, în cazul omului, ocolul conştiinţei obiectivante face parte din CALE, o şi mai lungă evoluţie îi este necesară atunci pentru a se elibera de ea.

Ţine de fatalitatea destinului omului să fie captiv al eului său şi, astfel, să-şi uite dubla origine. Omul este un cetăţean a două lumi. Ca fiu al pământului el aparţine lumii spaţio-temporale, limitate şi condiţionate. În acelaşi timp este şi fiu al cerului, al unei FIINŢE absolute şi infinite, dincolo de timp. În lumea eului său natural, toate au un început şi un sfârşit. În împărăţia Fiinţei sale esenţiale, nu există nici început şi nici sfârşit, nici naştere şi nici moarte. Tot ceea ce trăieşte în această lume îşi are moartea sa. VIAŢA însă, Marea Viaţă, care este prezentă în Fiinţa noastră esenţială, este dincolo de viaţă şi de moarte. A ne trezi la CALE înseamnă a ne aminti de dubla noastră origine şi a auzi vocea exigentă şi plină de promisiune din noi care ne cheamă la forma de viaţă care uneşte cerul şi pământul într-un al treilea.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (ultimele pagini)

Cartea a apărut deja La Editura HERALD sub numele ”Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim în decembrie 2019.

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment

Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister

3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului

Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.

Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.

K.G. Dürckheim - Zenul si noi - 2

Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir

© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag

INTRODUCERE ŞI PREAMBUL

De ce ne interesează Zenul pe noi?

De ce ne interesează Zenul pe noi, occidentalii? Numele lui este astăzi pe toate buzele. Toate publicaţiile despre budismul Zen găsesc cititori avizi. De unde vine această misterioasă forţă de atracţie? Este o modă? O tendinţă de exotism? O fugă din faţa propriilor noastre probleme spre un univers îndepărtat? Toate acestea pot să intre în joc. Dar forţa de atracţie a Zenului este făcută din altceva.

K.G. Dürckheim - Zenul şi noi - 1

Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir

© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag

Prefaţă la ediţia a doua

În prima ediţie a acestei opere am subliniat importanţa Zenului pentru omul din Occident, şi această opinie a fost confirmată de fapte: de atunci, Zenul a frapat puternic spiritul occidental. În faţa acestei învăţături, totuşi, două atitudini sunt posibile: putem fie să acceptăm să ne convertim la buddhism, fie să primim ceea ce el conţine ca universal uman. Singura care mă interesează este a doua atitudine. Ştiu că, după unii, Zenul nu poate fi separat de rădăcinile lui. El este Zenul buddhist sau nu este Zenul. Poate că acesta este exact situaţia în cazul unui teoretician care, în lipsa experienţelor şi a evoluţiei personale, vede numai o credinţă orientală în doctrina despre natura Fiinţei care ne locuieşte pe toţi (Natura lui Buddha). Sau aceasta este şi situaţia atunci când avem despre Zen doar o cunoaştere livrescă sau „de turist”. Dar dacă nu suntem surzi faţă de Fiinţă, sau dacă îi consacrăm un anumit timp practicii Zenului, Zazenul de exemplu, vom trăi în curând prezenţa unor elemente esenţiale oricărui sentiment religios, şi chiar condiţia oricărei evoluţii spre maturitatea deplină. Zenul face posibile următoarele:

1)      unitatea cu „Fiinţa noastră esenţială”, adică cu modul de prezenţă în noi a FIINŢEI Transcendente, divine;

2)      transformarea al cărei sens este Marea Permeabilitate, în înţelesul unei mai mari  transparenţe la transcendenţa prezentă în noi, transformare care este sarcina şi vocaţia omului.

Practica Zazenului, acea aşezare în silenţioasă cufundare – meditaţia înţeleasă, nu în sensul de reflecţie, ci ca un exerciţiu de transformare – este un exerciţiu foarte lucid, dur şi sever. El formează o contrapondere sănătoasă la toate agitaţiile şi emoţiile extatice ale timpului nostru.. Prin importanţa acordată unei posturi disciplinate a corpului, el se apropie nu numai de tendinţa occidentală de formare a persoanei, ci şi de exigenţa creştină de spirit „care se face trup”. Întâlnirea cu Zenul, experienţa rădăcinilor lui de adevăr universal, ne vor ajuta să le întâlnim pe cele ale propriei noastre tradiţii şi să ne reaprindem credinţa.

Jacques Castermane - Scrisoarea Centrului Durckheim, Mirmande, Franta pe august 2017

Interesul pentru meditaţie

Iată ce îmi spunea K. Graf Dürckheim în 1970:

„Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni interesaţi de practicile meditative. Cei mai mulţi sunt impulsionaţi de o nevoie interioară. Situaţia actuală a omului occidental este o formă de existenţă care îl îndepărtează tot mai mult de adevărata sa natură, de natura sa esenţială. Spiritul occidental a creat o civilizaţie care inventează tot ce e posibil pentru ca omul să câştige mai multă libertate. Omul se simte obligat să se adapteze acestei lumi a obiectelor şi a tehnicilor. Adaptându-se lor, însă, omul devine el însuşi un … obiect. Un obiect care trebuie să  fie performant şi care, pentru aceasta, este redus la ceea ce ştie şi ştie să facă.

Dar el este necunoscut în ceea ce el „este”; omul-obiect l-a „şters” pe omul-subiect care astfel se sufocă şi strigă: „Mă sufoc!” 

Cuvântul meditaţie răspunde acestei suferinţe şi acestei nostalgii: „Lăsaţi-mă să răsuflu. Lăsaţi-mă să respir!”

Karlfried Graf Dürckheim

Astăzi acest tablou coincide şi mai mult decât cu jumătate de secol în urmă cu situaţia omului actual. Interesul pentru meditaţie este de aşa natură încât orice persoană atrasă de învăţătura practicilor meditative ar trebui să-şi pună trei întrebări: Ce?  Pentru ce? Cine învaţă(predă)?

Persoanelor interesate de meditaţia atenţiei depline – pe care Dürckheim o propune omului occidental la întoarcerea sa din Japonia (în 1947), după o imersiune de 10 ani în Zazen – le sugerăm lectura câtorva cărţi:

Le centre de l’être - K.G. Durckheim (propose recueillis par Jacques Castermane)- ed. Albin Michel
Méditer: Pourquoi et Comment - K.G. Durckheim - ed. Le Courrier du Livre
Le zen et nous - K.G. Durckheim - ed. Le Courrier du Livre
Comment peut-on être zen ? - J. Castermane - ed. Le Relié
La sagesse exercée - J. Castermane - ed. Le Relié.

Site-ul Centrului Durckheim de la Mirmande, Franta condus de Jacques Castermane aici: http://www.centre-durckheim.com/

Si Programul Centrului pe 2017:http://www.centre-durckheim.com/Programme2017b.pdf

Note: 1. Cartea Le centre de l’être este deja tradusă în româneşte la Editura HERALD, Centrul Fiinţei, detalii aici: https://www.edituraherald.ro/centrul-fiintei-401-detail#.WXsmx9SLTUI, dar este deja epuizată după cum se vede.

2. Foarte interesantă - bună de tradus în româneşte - ar fi cartea lui K.G.Durckheim  Zenul şi noi - o prezentare competentă, autentică, din interior, din proprie experienţă adică, a Zenului. 

De ce ne priveşte pe noi Zenul?

De ce este Zenul un răspuns la problemele omului occidental ?

Dar şi prin ce diferă practica Zenului de către omul occidental faţă de cea a omului oriental. E o diferenţă esenţială pe care numai KGD o evidenţiază. Rezultatele sunt diferite, adecvate tradiţiei orientale sau occidentale.

3. Şi dacă tot sunt la capitolul "dorinţe" - "cărţi de dorit în româneşte" - am descoperit una pe care o pierdusem din vedere: Despre dubla origine a omului - o carte scrisă mai târziu, prin anii 70, în care este expusă sistematic antropologia lui Durckheim. Cartea conţine o bogăţie de informaţii necesare pentru cel aflat pe cale, constatările autorului din propria experienţă de viaţă şi din cea de terapeut, de îndrumător pe cale al altora. Am găsit acolo răspunsuri la probleme pe care numai în această carte le-am găsit abordate la Durckheim. Şi pe care numai jungienii le abordează atât de frontal.

Jacques Castermane: Scrisoarea Centrului Dürckheim, Mirmande, Franţa - iulie 2017

Jacques Castermane 

„Care este diferenţa între maestru şi discipol?”

Când i-am pus această întrebare,Graf Dürckheim a zâmbit. Vreme cât să-mi dau seama că întrebarea mea îşi avea rădăcina într-o temere. Frică de supunere, de paternalism, de autoritarism. După un moment de linişte mi-a spus: „Diferenţa între cel pe care îl numim maestru şi cel pe care îl numim discipol? Nu este niciuna; amândoi sunt pe acelaşi drum”. Iată-mă liniştit, dar el adăugă: „Da, amândoi sunt pe acelaşi drum: dar la cel pe care îl numim maestru aceasta se vede deja un pic mai mult…”.

Calea este tehnica; tehnica este calea

Pentru cine practică meditaţia, nu există maestru decât prin raport cu cel, cea, care se angajează într-o căutare necondiţionată: trezirea adevăratei sale naturi.

Ce este natura noastră esenţială? Este o imaginaţie pioasă? Este conţinutul unei credinţe? Este o speculaţie metafizică?

Maestru nu propune o învăţătură care utilizează mijloacele gândirii analitice. Învăţătura se sprijină pe faptul că: „Calea este tehnica”. Maestrul nu transmite teorii, ci arată din propriile sale experienţe; fără încetare, el îl încurajează  pe discipol să se exerseze.

În ce priveşte tehnica, aceasta nu este un lucru pe care îl facem (de exemplu, tragem o săgeată). Tehnica este maniera de a fi a persoanei atunci când face acest lucru. De unde această observaţie care are de a face cu ceea numim măiestria: „Un maestru are întotdeauna la nesfârşit timp interior!”

Maestre, am o problemă!

Convins că ceea ce numim respiraţie este un fenomen important în practica meditaţiei, profit de o discuţie cu Graf Dürckheim pentru a-i spune că în timpul meditaţiei „Am serioase probleme cu respiraţia”. Râzând, el îmi răspunde „Nu sunt sigur că aveţi probleme cu respiraţia; dar un lucru este sigur, respiraţia are serioase probleme cu dumneavoastră!”

Ocazie de a-mi aminti că actul de a respira este o intenţie a fiinţei; o acţiune înnăscută, provenită din adevărata noastră natură şi care nu ţine de resortul eului.

Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, în fiecare zi, încă îmi rectific maniera de a practica meditaţia pentru ca respiraţia naturală să se poată realiza. Contemplând simplul vine şi pleacă al suflului, devin eu însumi pe deplin calm.

Jacques Castermane 

Dominique Durand

Nu vă prefaceţi

Cu o cât de puţină luciditate, trebuie să recunoaştem că suntem adesea pe cale să medităm, fără să fim prezenţi acolo. Ne prefacem. Nimeni nu este martor la aceasta, totuşi noi ştim că nu suntem prezenţi, ne trădăm pe noi înşine, sau, mai exact, trădăm ceva care pare mai important decât orice, lăsăm să ne scape „evenimentul prin excelenţă, viaţa…” (Dogen)

În aceste circumstanţe, a ne restabili nu semnifică numai a reveni la momentul prezent, aici şi acum, ci înseamnă a răspunde din toată sinea noastră la acest „impuls de viaţă care pune stăpânire pe noi” (K.G. Dürckheim).

În activitatea meditativă, întoarcerea (demi-tour) operată cu faţa la perete şi ţinuta actualizează o decizie de schimbare de atitudine şi atestă capacitatea noastră de a sesiza sau a ne lăsa sesizaţi de acest impuls despre care vorbeşte Dürckheim.

A asuma pe deplin întoarcerea este o acţiune care angajează responsabilitatea noastră: aceea de a întoarce spatele eficacităţii şi producerii de imagini; nu mai căutăm să ştim pentru ce suntem aşezaţi, nici la ce serveşte aceasta. Ci luăm decizia de a lăsa acţiunea în curs să ne iniţieze, să ne introducă într-un alt tip de activitate. Realizăm astfel că întoarcerea subliniază această trecere de la o funcţionare egocentrică la cea de abandonare activă. De fiecare dată când operăm această întoarcere, putem relua această decizie evitând o ritualizare golită de sens.

La fel de preţioasă este şi ţinuta. A ne restabili în ţinută nu înseamnă a face act de o mai bună poziţie fizică, ci a atesta pe moment că această ţinută ia act de faptul pur şi simplu de a trăi. Este o sesizare imediată a imanenţei faptului de a  trăi. Viaţa ni se întâmplă acolo, degajată de sensul ei moral şi intelectual, ea ţâşneşte uşurată de greutatea lui „la ce bun?”, ţinuta consimte şi încuviinţează.

Când ne străduim să nu ne prefacem, începem să înţelegem şi să gustăm viul care se realizează acolo, în imediat, în instantaneitate. Apoi putem din ce în ce mai puţin să ne îndepărtăm de această realitate. ne obişnuim cu faptul de a deveni discipoli. Discipoli ai cui, a ce? Desigur, ai unui maestru, ai unei învăţături, dar foarte repede, sau poate mai puţin repede, realizăm că avem să ne punem în slujba a ceea ce ne apare ca fiind sursa a ceea ce ne este dat: viaţa.

Într-un eseu recent apărut, Francois Jullien are cutezanţa de „a se întreba dacă în viaţă

nu poate să aibă loc un nou început, fără a recurge la altundeva sau la speranţă” şi dacă este posibil „nu să ne repetăm viaţa, ci să o reluăm şi să începem să existăm cu adevărat”. Nu putem fi decât tulburaţi de această întrebare, care, într-o zi sau alta ne-a incitat să vrem să ne schimbăm viaţa: să ne reconvertim profesional, să căutăm o reînnoire de vitalitate printr-o nouă relaţie de iubire, să navigăm spre noi orizonturi.

Să purtăm atunci această cutezanţă, nu în dezvoltarea filosofică, ci în instantaneitatea atitudinii meditative: să operăm această întoarcere şi să ne aşezăm cu spatele drept.

Dominique Durand

Sursa: http://www.centre-durckheim.com/index.html

Intervenţia Adversarului – un exemplu general: drogul

Din seria Criteriile unei autentice experienţe a fiinţei din volumul Dubla origine a omului.

În mod curios, experienţa FIINŢEI nu este niciodată lipsită de apariţia adversarului ei. Peste tot unde se manifestă Fiinţa esenţială, îşi face apariţia şi lumea antagonistă. Adversarul este o putere care contracarează sau distruge viaţa voită de Dumnezeu. Cu cât este mai netă orientarea spre supranatural, cu cât este mai determinat angajamentul omului în slujba acestuia, cu atât mai sigur va găsi el în faţa sa pe adversarul înverşunat să-l îndepărteze de la drumul just. Nu este o legendă pioasă, ci o constatare a experienţei care nu se poate explica logic. De îndată ce un om a primit graţia unei experienţe a FIINŢEI, ceva vine să tulbure, în orele care urmează, starea de beatitudine în care l-a transportat experienţa care îl eliberează şi îl angajează. Nu este vorba de o compensaţie psihologică care face, prin legea echilibrului, ca bucuriei debordante să-i urmeze o depresie sau stării de tristeţe să-i urmeze o exuberanţă pe care circumstanţele nu o justifică. Opoziţia vine din afară. Lovitura îi este dată din exterior: agresiune, veste tristă, ofensă, accident. La aceasta se adaugă redutabila tentaţie de a povesti: „Din preaplinul inimii vorbeşte gura.” Din păcate şi secretul fericit trăieşte din păstrarea lui. Dacă, rupând tăcerea, îl lăsăm în afară, acolo va merge şi binecuvântarea lui.

Un exemplu universal al jocului adversarului este drogul. Nu este o întâmplare faptul că, tocmai la momentul  - şi nu înainte – în care Occidentul, şi mai ales tineretul lui, se deschide pentru prima dată pe scară largă experienţei Fiinţei, adversarul apare brusc şi îi propune drogul. „Iată, poţi să-ţi procuri mult mai uşor impresii minunate. Puţin din acest drog şi le vei obţine fără să-ţi dai nicio osteneală.” Şi tineretul se lasă cuprins de tentaţia de a ajunge fără dificultate la experienţe agreabile în loc să recurgă la munca interioară, adică la efort. Or, tocmai prin efort interior se poate atinge legitim, printr-un proces de transformare, ceea ce drogul promite să ofere cu uşurinţă prin mijloace ilegitime: o lărgire a conştiinţei ordinare care ne face capabili să trăim supranaturalul în plenitudinea  sa eliberatoare şi creatoare.

K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, (Despre dubla origine a omului), Herder, pag. 111-112

Cărţi scrise de K.G. Durckheim

Cărţi scrise de K.G. Durckheim - inclusiv cuprinsul

preluate dintr-o anexă a cărţii Vom doppelten Ursprung des Menschen
(Despre dubla origine a omului)

I.          Japan und die Kultur der Stille (O. W. Barth-Verlag, Weilheim, 5. Aufl. 1971)

1. Die Stille in Ost und West

Vom Wesen japanischer Übung

3. Die Grundübungen der Stille

4. Bewährung der Stille im Leben

5. Gegenständliche Stille

6. Stille der Verschmelzung

7. Die Prüfung der Stille

8. Ausklang

II.        Im Zeichen der Großen Erfahrung (Scherz-Verlag, 3. Aufl. 1974)

1. Die Haltung zum Leben

Der Ruf aus dem Sein

3. Der Weg in die Reife

Francis Dekeyser - Scrisoarea nr. 144 de la Bethanie, France

Picioarele bine aşezate pe sol, aşezaţi în bazinul nostru, orientaţi spre cer. 

Această atitudine este liturgică; noi suntem „celebranţi” ai vieţii.

Francis Dekeyser este preot ortodox, instructor de arte martiale
si preşedinte al centrului spiritual Bethanie, France,
centru fondat de părintele Alphonse şi Rachel Goettmann
http://www.centrebethanie.org/

Gorze, iulie 2017

Dragi Prieteni,

Şi dacă ar fi suficient să ascultăm…

Este totuşi prima poruncă: „Shema, Israel!” Dar a asculta pe cine? A asculta ce? Aş îndrăzni să spun inaudibilul! Sunetul, zvonul, este domeniul manifestării. Dar în spatele sunetului, în spatele zvonului, sau înaintea sunetului, înaintea zvonului!

A auzi inaudibilul înseamnă a ne conecta la ceea ce nu se manifestă, dar care susţine tot ceea ce se manifestă. Înseamnă a reveni la rădăcina increată a oricărui lucru, şi mai întâi a noastră înşine. Această rădăcină nu este nimic, dar nu este nici „ceva”… Este o calitate, o prezenţă a cărei experienţă o avem toţi. Suntem invitaţi să ne plonjăm acolo: „să ne amintim” de acea sesizare pe care Graf Dürckheim o numeşte experienţa „numinosului”…

„Să ne acordăm timp pentru a ne aminti”…

Aceasta se numeşte „mobilizare de conştiinţă”: este nervul războiului! Toate practicile noastre ar putea fi suprimate, nimeni şi nimic nu ne-ar putea împiedica să punem acest exerciţiu în mijlocul cotidianului nostru. „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor” înseamnă a ne plonja regulat în noi. „Împărăţia cerurilor este în interiorul vostru”, spune Isus.

„În noi”, dar unde anume?

Tocmai acolo unde suntem aici şi acum pe cale de a ne naşte la noi înşine, înrădăcinaţi în pământ şi cer în conştiinţa acestui domeniu de energie pe care îl numim corp. În afara acestei conştiinţe suntem în inconştienţă… Suntem pe cale să murim faţă de noi înşine, imersaţi în mentalul care ne separă de viaţă.

Toate acestea cer să fie practicate!

O uncie de practică valorează cât tone întregi de teorie. „Să ne ridicăm în picioare! Să fim atenţi! În linişte!” rosteşte diaconul la începutul liturghiei. Dar liturghia este o celebrare a vieţii, o manieră de a aduce mulţumire, şi noi suntem invitaţi să o facem „în tot timpul şi în tot locul”. Să lăsăm aceste „să ne ridicăm în picioare, să fim atenţi, în linişte” să răsune în fiecare clipă în cotidianul nostru.

În artele marţiale, este un apel constant de-a lungul antrenamentului. Ni se cere să fim „în gardă” de fiecare dată când „coborâm garda”… Picioarele bine aşezate pe sol, aşezaţi în bazinul nostru, orientaţi spre cer. Această atitudine este liturgică; noi suntem „celebranţi” ai vieţii. Este sarcina noastră: să fim pe fază, să fim acolo! În mod intens acolo! Şi poate că într-o bunã zi vom fi sesizaţi  de liniştea pură a Fiinţei.

Tocmai în această Linişte se dezvăluie identitatea noastră cea mai profundă şi începe cu adevărat a doua noastră naştere.

Cu toată prietenia mea în Christos,

Pe curând,

Părintele Francis

Originalul în franceză aici: http://www.centre-bethanie.org/compression/lettre_bethanie_144.pdf

Experienta Fiinţei - câteva exemple

Câteva exemple de ceea ce K.G. Durckheim numeşte experienţă a Fiinţei:

1. O experienţă a unui om din zilele noastre: 

Vã invit sã cititi un articol din Formula AS nr. 1270 din iunie 2017

Minunea de la miezul noptii
http://www.formula-as.ro/2017/1270/asul-de-inima-45/minunea-de-la-miezul-noptii-22412

Este o relatare a unei experiente trăite de un om din zilele noastre,
experientã despre care vorbeste K.G. Durckheim ca fiind o Experientã a Fiintei, cea care marcheazã, dacã este luatã în serios, un punct de cotiturã în viata respectivului,
si care atunci înseamnã un nou început... al unei vieti cu SENS,
al unei vieti ancorate Altundeva, într-o Realitate mai mare cu care suntem uniţi în profunzimea noastră.

Iatã de ce scriam eu aici despre "realitatea acestei Realitãti mai mari",
care "ne face semne", în unele situatii la limitã uneori, dar nu numai atunci.

2. Experienţa convertirii Mitropolitului Antonie de Suroj aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Acest_om_sfant_Mitropolitul_Antonie.htm

Pentru mine Dumnezeu este o realitate, spunea mereu "Acest om sfânt".

3. Experienţa trăită de Alfred Tennyson, de altă natură, menţionată în cartea lui Rudolf Otto, Despre sacru aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Alfred_Tennyson.htm

4. Experienţa trăită de André Frossard relatată în cartea Dumnezeu există, eu l-am întâlnit.
Fragmentul respectiv poate fi citit aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Andre%20Frossard%20-%20Dumnezeu%20exista.htm 

5. Experienţa trăită de Eugen Ionescu, deşi - în mod ciudat - nu i-a dat curs, nu a luat-o în serios aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Eugen%20Ionescu.htm 

6. Experienţa trăită de Eric-Emmanuel Schmitt relatată în cartea Noaptea de foc, Editura Humanitas.
Detalii carte pe site-ul Editurii HUMANITAS aici: http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/noaptea-de-foc

7. Rudolf Otto despre numinos aici:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Rudolf_Otto_SACRUL.htm

8. O  mulţime de experienţe relatate în cartea scrisă de dr. Eben Alexander, Harta raiului. Viaţa de dincolo: dovezi aduse de ştiinţă, religie şi oameni obişnuiţi, Editura Lifestyle Publishing.
Detalii carte aici:http://lifestylepublishing.ro/carte/eben-alexander-harta-raiului/2269/

Iatã de ce spun eu cã este actual K.G. Durckheim...

Si cã pentru noi, cei de acum si de aici, sunt cãrtile lui...
Pentru a recunoaste aceste experiente pretioase în prezent sau în trecutul nostru
si a le aprecia drept ceea ce sunt: o invitatie la maturitate, deci un început de drum.
Petru a nu pierde aceste ore astrale ale vietii.
Si mai ales pentru a nu pune VINUL CEL NOU în BURDUFURI VECHI si a risipi astfel minunea trãitã.

Jean Gebser - Imaginea omului şi conştiinţa - finalizat!

Un text fundamental si mai mult decât  actual din opera unui gânditor strălucit despre Povestea noastrã mai mare, Povestea Umanitãtii în evolutie, adicã  evolutia constiintei umane: nivelul arhaic, magic, mitic, mental (cel actual) si nivelul integral.

Conferinţă susţinută în  anul 1965

Jean Gebser (1905-1973) Mai multe detalii despre autor aici
http://www.gebser.org/jean-gebser/

Fiecare crede că are în sine o imagine a omului. Dar, de fapt, ce este omul? Nimeni până acum nu a putut răspunde acestei întrebări. Şi totuşi: în primul rând, omul este mult mai mult decât ceea ce crede sau vede cineva. În al doilea rând, ele este mult mai complex decât se presupune în mod obişnuit. Omul este deci sub-estimat, ceea ce se explică prin dezvoltarea mentalului său şi prin întrebuinţarea unilaterală a gândirii raţionale percepută ca singurul instrument care îi permite să dea formă vieţii sale şi să o stăpânească. O întoarcere în urmă ne permite să schiţăm o imagine a omului mai bogată şi mai complexă.