sâmbătă, 24 septembrie 2011

K.G. Durckheim - Respiraţia, motorul transformării noastre

Din seria Conferinţele de la Frankfurt
Ca întotdeauna aş vrea, înainte de a trece concret la practica meditaţiei, să repun în introducere lucrarea noastră în cadrul general al unei revoluţii a timpului nostru, care îi deschide efectiv omului o nouă direcţie. Exerciţiul spiritual, aşa cum îl înţeleg eu aici, nu poate să se adauge vieţii normale ca o condimentare. Trebuie să fie vorba – eu vorbesc aici celor care sunt în căutare – de o turnantă absolută. Numai acceptându-l astfel aveţi şansa să parveniţi la sensul real ala meditaţiei. Aş vrea aşadar să încep prin a preciza semnificaţia acestei turnante.

duminică, 11 septembrie 2011

K.G. Durckheim - Putere – rang – măreţie

Putere – rang – măreţie
Omul timpurilor moderne a devenit orb faţă de fiinţa lui. Nu întâlnim decât cu rare excepţii această sensibilitate interioară pentru calităţile transcendente ale fiinţei, care sunt Puterea elementară, Rangul şi Măreţia sufletului. Nu se mai acordă valoare decât în funcţie de randamentul cantitativ. Astfel, se crede că se poate înlocui lipsa de plenitudine şi de forţă originară cu valori exterioare ca strădania şi ambiţia; lipsa de structură interioară printr-o capacitate şi o eficacitate materială; lipsa de iubire autentică spontană prin comandamente morale şi printr-o bunătate fondată pe principii. Or această absenţă de putere interioară, care ţâşneşte din fiinţa noastră, această lipsă de rang şi de măreţie înnăscute are consecinţe dezastruoase. Sensibilitatea la aceste valori transcendente trebuie să fie regăsită, căci ea dă „măsura”, „forma” şi „direcţia” vieţii noastre.


marți, 6 septembrie 2011

Gândul zilei (23)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Omul, în calitate de Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă. În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei prin Fiinţa esenţială. În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică. Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei pe care o primeşte de la Fiinţa lui. El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune în toată libertatea, în cotidian.


Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor care ne barează drumul spre culmile Divinului. Ci este o punte care să ne lege de ele. Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor; trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele. Aşadar: a trăi cotidianul ca „practică”. Nici un moment particular nu este în mod special necesar. Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare. Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja tot mai mult în adevăr.


Fie că mergem, fie că suntem aşezaţi sau în picioare, fie că scriem, că vorbim sau că tăcem, fie că ne apărăm sau că atacăm, că ajutăm sau că servim o operă oricare ar fi aceasta, toate, absolut toate, conţin şansa de a putea fi efectuate într-o atitudine şi o dispoziţie graţie cărora contactul nostru cu Fiinţa se instalează, şi se poate afirma tot mai mult. Şi această şansă o realizăm în exerciţiul gestului pur.


K.G. Durckheim – La voie interieure. Le quotidien comme exercice, ed. Le Courrier du Livre, pag. 44

vineri, 2 septembrie 2011

Gândul zilei (22)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Ţinuta justă, în care avem „aplomb”
, nu are nimic în comun cu acea atitudine plină de îngâmfare şi de pretenţie care caracterizează atitudinea mincinoasă a „personajului”. Ea este întotdeauna, din contră, expresia umilităţii veritabile. Atitudinea justă este amprentată în totul de această modestie, de această discreţie care refuză orice „întrece măsura”; ea acceptă, admite, etalează fără reticenţă tot ceea ce îi corespunde. A rămâne dincoace de posibilităţile, de darurile care ne-au fost acordate, aceasta, este o falsă umilitate. Este încă o minciună a „eului”, la fel de gravă ca şi pretenţia de a vrea să fii ceea ce nu eşti. Atitudinea justă este aşadar, înainte de orice, expresia autentică a propriei imagini esenţiale. Numai în această expresie, şi numai în ea, suntem cu adevărat „acolo”, „noi înşine”. Numai prin ea ne putem „prezenta ca noi înşine”, fără teamă şi fără pretenţie.


Şi iată un exemplu: se află la mine un tânăr ungur; existenţa l-a zdruncinat profund. Crescut într-un colegiu până la vârsta de paisprezece ani, el cultivă în sine imaginea mamei sale şi o ridică până la idealul de mamă iubitoare. Atunci când o întâlneşte în realitate, pentru prima dată, pe mama sa, ea îi apare ca o zgripţuroiacă. Dezamăgirea îl aruncă într-o atitudine de veşnică răzbunare, condamnat să distrugă tot ceea ce iubeşte, condamnat să înjosească tot ceea ce alţii venerează. În acelaşi timp este foarte dotat; are succes atât ca desenator cât şi ca actor. Este un dansator priceput. Aceasta îmi permite să-i arăt, fără altă pregătire, cum să se situeze în „Hara”, adică în centrul de greutate just. „A se lăsa” n-a fost o problemă pentru el, în schimb a fost alta, aceea de a avea aplomb şi de a sta drept, de a accepta „forma bună” corespunzătoare imaginii lui esenţiale. Atunci când, în sfârşit, a fost „acolo” la modul just, drept, l-am lăsat aşa şi aşezându-mă am continuat conversaţia. Voiam să văd dacă aceasta nu trezeşte în el atitudinea de protest şi dorinţa de distrugere. S-a produs exact situaţia inversă. Aşa cum se găsea, într-o ţinută justă, nu numai că nu se simţea rănit de a fi lăsat în picioare, ci, spre marea mea stupefacţie, m-a întrerupt, scuzându-se foarte politicos, pentru a-mi spune: „Trebuie să vă mărturisesc ceva care îmi pare ciudat şi în acelaşi timp foarte important pentru mine; resimt pentru prima dată în viaţa mea, ceea ce s-a convenit să se numească <umilitate>”. Şi am văzut, tot pentru prima dată, că avea o licărire bună în ochi. Nu a fost, desigur, decât o primă experienţă; aceasta încă nu era  metamorfoza. Cu toate acestea, era o experienţă de o importanţă primordială care a fost determinantă pentru el. El a început, plecând de la acel moment, o viaţă nouă.

Acest exemplu ilustrează cum putem chiar naşte, pur şi simplu pe baza gestului just, acest impuls salvator.
Puterea lui benefică izvorăşte din imaginea exprimată prin gestul pur şi realizată în el. Un efect asemănător poate să apară în orice exerciţiu, complet independent de problemele existenţiale care se traduc întotdeauna printr-o atitudine falsă.

K.G. Durckheim – La Voie interieure. Le quotidien comme exercice, pag. 106

Gândul zilei(21)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Corpul omenesc, în odihnă cât şi în mişcare, este suportul, locul şi martorul unei vieţi conforme cu Fiinţa autentică. Această viaţă vrea să se manifeste sub o formă determinată, în funcţie de „imaginea esenţială”. Raţiunea de a fi a corpului este aceea de a „arăta” FIINŢA care aspiră, în el, la realizarea acestei forme. Corpul nu trebuie conceput ca o figură statică, ci ca o entitate de gesturi prin care subiectul se manifestă. Corpul, aşa cum se prezintă, nu este niciodată, totuşi, expresia pură a Fiinţei autentice; imaginea esenţială nu este niciodată realizată pe deplin în el, pentru că el se dezvoltă în mijlocul constrângerii lumii. De aceea el reflectă, în „forma” lui, în fiecare clipă, deformările imaginii esenţiale. Constituţia corporală a unui om, gesturile care o manifestă, exprimă omul într-un mod cert şi puternic nuanţat: ştim, astfel, în ce măsură „el este acolo”, cum „este el acolo” şi „dacă este acolo” în conformitate cu Fiinţa sa autentică, sau nu.


K.G. Durckheim – La Voie interieure. Le quotidien comme exercice, ed. Le Courrier du Livre, Paris, pag. 59

joi, 1 septembrie 2011

Gândul zilei (20)

Din seria Cotidianul ca exerciţiu

Din momentul în care omul ia cunoştinţă de imaginea lui esenţială şi percepe apelul la realizarea „sinelui”, problema care se pune pentru el va fi aceea de a urma acest apel. Nu este suficient ca el să audă apelul; trebuie să sesizeze impulsul care pune stăpânire pe el, să-i răspundă. Trebuie să dizolve voinţa încăpăţânată a „eului” al cărui centru este lumea; trebuie să accepte ceea ce vine, din „fond”, la el şi să-l ia sub responsabilitatea adevăratei, propriei sale voinţe. Este fals aşadar să spunem că omul care ascultă de Fiinţa lui autentică abdică de la libertatea şi voinţa lui. Dimpotrivă, numai subordonând „eul” existenţial exigenţelor Fiinţei esenţiale, dobândeşte omul, vizavi de lume, această libertate care este apanajul lui.  Voinţa existenţială nu devine rodnică şi salutară decât atunci când nu mai este în slujba dorinţelor micului „eu” orientat spre lume, ci în slujba unei dorinţe care ţâşneşte din străfundul Fiinţei noastre.

K.G. Durckheim Der Alltag als Ubung, Verlag Hans Huber, ediţia a 10-a, pag. 113