Joël PAUL - La sursa umanității noastre (newsletter)

CENTRE DURCKHEIM
O cale pas cu pas
Încurajare la practica zilnică
Scrisoare nr. 16 - noiembrie 2025

La sursa umanității noastre

„Când ceea ce ne distinge de animal se impune la modul absolut, aceasta devine și ceea ce ne separă de Dumnezeu.” (KG Durckheim - Maestrul interior – cartea este tradusă în românește la Editura Herald sub titlul Chemarea maestrului spiritual, nt)
Într-o altă carte, încă o afirmație: „Dacă omul este într-adevăr destinat să devină o ființă gânditoare atunci, făcând acest lucru, el uită de unde vine.” Aceste afirmații nu pot să nu ridice întrebări cu privire la sensul pe care îl dăm existenței noastre, inteligenței noastre, umanității noastre.
Ființele umane au la dispoziție două abordări ale realității: o abordare prin gândire și o abordare prin senzație. Două abordări care, la vârsta adultă, în loc să se completeze reciproc, fie se opun, fie devin una singură, gândirea rațională sufocând din ce în ce mai mult conștientizarea senzorială.

Ne începem existența într-o relație senzorială cu lumea.
De la primele impresii din pântecele mamei și până în primii ani ai copilăriei, suntem cufundați într-o conștiință în contact direct cu realitatea:
fără nume care să descrie ceea ce simțim, vedem, auzim, facem...
fără comparații, fără opoziții între una și alta.
Am fost recent impresionat de calitatea răspunsurilor „da” și „nu” ale nepoatei mele de 18 luni; nu „da, dar...” pentru a fi pe plac, pentru a ne conforma convențiilor sociale, nici „nu” de respingere sau reacție definitivă. Nimic altceva decât răspunsuri fără rigiditate sau preconcepții, clare și unificate din întreaga ei ființă; răspunsuri care, în acel moment, nu se opun la nimic și pot evolua în funcție de circumstanțe.
Această abordare directă și senzorială a realității nu trece încă prin filtrul gândirii analitice sau discursive. Este inerentă atât omului, cât și animalului, căci cu toții suntem inițial „ființe dotate cu viață”, etimologia cuvântului „animal”.

Pe măsură ce ființele umane își lasă în urmă primii ani, ele sunt conduse să dezvolte o altă abordare a realității: dezvoltarea gândirii și a inteligenței conceptuale. Aceasta este o evoluție perfect naturală și justificată pentru integrarea în societatea umană și obținerea celui mai bun control posibil asupra existenței lor.
Cu toate acestea, pe măsură ce această abordare a realității sfârșește prin ”a se impune în mod absolut” , adică peste tot și tot timpul, ne desprindem de rădăcinile noastre, de legătura care ne face ființe vii, universal vii.
Redescoperirea acestei conexiuni este însăși esența Zenului.
Ceea ce acumulăm, fixăm și experimentăm cu conștiința noastră conceptuală ne deconectează de actul de a fi, de sentimentul de apartenență la „Marea Viață”.
Atunci „ne separăm de Dumnezeu” sau, altfel spus, de Esența insesizabilă a umanității noastre.
Calea ne trezește la faptul că aspirația legitimă pentru o existență sigură și controlată, dacă nu suntem atenți, ajunge să se opună adevărului că „Tot ce este viu trăiește doar prin devenire” și că astfel, „protejat de cochilia unui eu care îl ține prizonier, Omul se închide față de elanul vital transformator al ființei sale esențiale”. K.G. Durckheim.

Adevărata noastră esență poate fi revelată doar dacă renunțăm la a trăi totul doar prin prisma gândirii și ne redeschidem către o relație senzorială și directă cu realitatea. Este o reînvățare a experienței de a fi, a bucuriei simple de a fi, care ne poate ilumina într-un moment special, permițându-ne să simțim temporar această realitate: „Ce bine este să te simți viu!”
Zenul este o întoarcere la sursa inteligenței naturale din care a provenit omenirea și din care face parte, indiferent de nivelul nostru de dezvoltare intelectuală, de contul nostru bancar sau de rolul nostru în lume.

Ce paradox! Pentru a ne reconecta cu întreaga noastră completitudine umană, trebuie să renunțăm la ceea ce am învățat să accentuăm pentru a ne distinge de animale: rațiunea conceptuală.
De exemplu, împărtășim cu lumea animală aceeași capacitate de atenție: a vedea, a gusta, a auzi, a mirosi... fără a analiza ceea ce este văzut, gustat, auzit sau mirosit. Noi am pierdut această calitate originală a prezenței, iar expresii precum „atenție deplină!” și „vigilență!” sunt adesea înțelese greșit pe Cale, sinonime cu o autoexaminare deliberată și autoritară: „Trebuie să fiu constant atent!” Dar la ce să fim atenți?
Să ne asigurăm că conștiința rațională nu preia complet controlul și să elibereze senzorialitatea deplină, atenția deplină naturală, inerentă corpului viu.

Această stare de prezență față de sine și față de lume, deschisă și permeabilă, este starea noastră naturală de atenție, care reapare atunci când nu este pusă în așteptare de predominanța gândirii: putem fi atunci surprinși să re-simțim, să re-vedem și să re-auzim cu adevărat ceea ce credeam că știm pentru că le-am numit sau le-am clasificat.
Aceasta necesită să luăm în serios lumea senzorială pre-mentală, să luăm în serios reamintirea de a „face totul puțin mai încet”.
Astfel, în deplină atenție la gestul vital, sursa oricărei acțiuni, să ne lăsăm surprinși și transformați de aceste momente mai profunde care ne ating și ne opresc în frenezia noastră zilnică de eficiență și acumulare.
Expresiile adevăratei noastre naturi, „atingerile ființei”, ne pun constant și foarte concret sub semnul întrebării umanitatea prin modul nostru de a fi în lume.

Joël PAUL

Originalul în franceză aici: https://centre-durckheim.fr/wp-content/uploads/2025/11/Pratique-zen-zazen-novembre25.pdf?utm_source=brevo&utm_campaign=Novembre%202025&utm_medium=email