Calea iniţiatică

Apelul la maestru este căutarea celui care conduce la CALE. Despre ce cale este vorba? Despre cea care deschide poarta misterului, calea iniţiatică. Misterul este cel al VIEŢII şi al FIINŢEI, ascunse în existenţa noastră.  

Calea iniţiatică gravitează în jurul experienţei FIINŢEI şi a efortului de unitate cu ea. Acolo este punctul ei comun cu mistica. La fel ca pentru mistic, experienţa FIINŢEI este un dar al graţiei pe care omul o primeşte. El nu poate să o producă. Dar pe calea iniţiatică, elevul este în mod constant activ, ocupat, sub îndrumarea maestrului, să se pregătească pentru experienţă. El lucrează fără răgaz la atingerea unui grad care să-l transforme într-o persoană a cărei relaţie cu Absolutul nu se bazează pe credinţă, ci pe prezenţa, tot mai profundă, a transcendenţei care penetrează omul în întregime. Pe calea iniţiatică, el caută să realizeze o altă formă, ale cărei mişcări, chiar şi cele mai mici, vor fi orientate spre transparenţa pentru transcendenţă. Experienţa FIINŢEI rămâne de fiecare dată pentru el un dar al graţiei. Cu toate acestea, elevul angajat pe calea iniţiatică se străduieşte să dobândească o dispoziţie de spirit care să-l menţină în curentul transformării care exprimă deja unitatea lui cu Viaţa. 

Omul care înaintează pe cale se simte, cu toată imperfecţiunea lui, din ce în ce mai legat de divin, marcat de amprenta supranaturalului. Aceasta îl face cu atât mai dureros de conştient de „non-divinul” care rămâne în el. Odată cu progresele lui pe cale creşte aşadar şi umilitatea lui.
 
 Karlfried Graf Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR, pag. 81, ed. Le Courrier du Livre, Paris

carte tradusă în românește sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

 

Omul nedumerit în evoluţia lui spirituală

Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la gradul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Un „om de bine” poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi unul „rău”. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. „Omul de bine” trebuie să abandoneze structura lui actuală, fie ea bună şi nobilă, pentru a adopta formula devenirii.

Lumea valorilor adevărului, binelui şi frumosului face parte, pentru a anumită etapă, din domeniul manifestării FIINŢEI. Ele sunt un mod de expresie şi de mediere atât timp numai cât o reflectare divină le învăluie. Atunci, dacă noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori; el este gata să-şi sacrifice viaţa din fidelitate faţă de acestea. Dar mai apoi, când relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci această ordine îngheţată devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii forţa care îl distruge.

Trezirea din noi – aceasta înseamnă: omul începe să descopere că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ceea ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.

K.G. Durckheim - pentru a se citi integral aici
Fragment din volumul: Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale, publicată de Editura HERALD în decembrie 2020.

Ce este "hara"?

În sensul propriu al termenului, cuvântul „hara” vrea să spună „abdomen”. În sens figurat el desemnează atitudinea de ansamblu a omului care, destins, din ce în ce mai liber de dominaţia micului eu, este cu seninătate ancorat într-o realitate care îl face capabil să simtă şi să primească viaţa de „altundeva”. Stăpânirea lumii fiind astfel asigurată, el se poate consacra fără încetare acelui lucru care este vocaţia sa. El poate, fără frică, să se lupte, să moară, să creeze, să iubească. Când reuşeşte să se stabilească în hara lui, să se înrădăcineze acolo, el descoperă creuzetul în care forţele vieţii, aliatele lui, primesc toate formele fixe ale eului pentru a le retopi şi a le transforma în forme noi. Datorită acestei capacităţi de reînnoire, el asumă altfel lumea. Nimic nu îl doboară, nimic nu îi zguduie echilibrul flexibil. El îşi păstrează sângele rece. Corpul lui este tensionat cu supleţe. În ritmul care îl face să se deschidă şi să se închidă, să se dea şi să se regăsească, el respiră din respiraţia centrului. El poate să rămână calm în mijlocul furtunilor lumii. În hara lui, omul se sprijină pe sursa de forţe care nu slăbesc niciodată, cea a unei neobosite transformări şi, astfel, în spaţiul rădăcinilor fiinţei lui şi a devenirii lui personale.

K.G. Durckheim – Le Maitre intérieur, pag. 153, Ed. Le Courrier du Livre, Paris
Mai multe detalii despre acest subiect în cartea
Hara, centrul vital al omului, de K.G. Durckheim, Editura HERALD, detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437&title=Hara%20-%20Centrul%20vital%20al%20omului

De ce este important ca omul sã devinã el însusi...

si ce anume înseamnă a fi el însuşi...
şi cum anume poate să devină el însuşi ...

Orice fiinţă vie trebuie să prezinte şi să exprime din plin,
în toată libertatea,
forma şi mişcarea ei,
ca ceea ce este.

Trebuie să-i fie drag jocul ei propriu şi să simtă astfel

încântarea de-a-fi-ea-însăşi-în-această-lume.



Când un om reuşeşte să fie el însuşi, în natura sa profundă,
adică în forma sa primordială,
atunci el nu mai este el însuşi, - frontiera este abolită;
el participă la puterea FIINŢEI,
el este absorbit de Eternitate,
primit în Dumnezeu.

Omul nu poate să devină el însuşi decât
dacă miracolul FIINŢEI, al Divinului, îl sesizează.
FIINŢA îi dă acea libertate de atitudini prin care,
fără intenţie sau calcul,
el reprezintă originarul, primordialul,
pentru că totalitatea universului se reflectă în el.


Walter Friedrich Otto, Menschengestalt und Tanz, Munchen, 1956
(citat de K.G. Durckheim în cartea LE MAITRE INTERIEUR, ed. Le Courrier du Livre, Paris,
K.G.D. vorbind despre rolul dansului în găsirea ritmului personal propriu Fiintei esentiale
pentru omul angajat pe Calea maturizării)

Cartea LE MAITRE INTERIEUR a fost publicată în românește în decembrie 2020 la Editura HERALD sub titlul Chemarea maestrului spiritual. Sensul îndrumării spirituale.

Maestrul interior şi exigenţele lui (1)

CALEA care înaintează în noi este Maestrul etern ca şi Cale. El este de fapt "Sinele" înnăscut în noi, Totul originar care este în acelaşi timp sarcina care ne este dată spre realizare. Când suntem absenţi faţă de el sau când îl ofensăm, el protestează şi se testabileşte printr-un proces de mers înainte mereu reluat. Este maestrul pe care îl chemăm şi care, neîncetat, ne cheamă. Apelul nostru după maestru este ecoul eternului apel al maestrul etern. Numai după ce l-am auzit, îl vom chema.

Sursa foto: http://www.freepik.com/free-photo/path-in-woods_534273.htm

De îndată ce suntem sesizaţi de către CALE, nu mai există haltă, nici ataşament, nici acceptare de ataşament. Şi totuşi, acolo unde se simte"bine", omul este mereu tentat să se oprească. El nu este aşadar niciodată scăpat de responsabilitatea care îl menţine în mişcare. El rămâne mereu chemat la realizarea conştientă a CĂII. Libertatea lui constă în a putea spune da sau nu la ceea ce îl invită: fie o mişcare care vine de la VIAŢĂ şi care cere o nouă transformare, fie o tendinţă provenită de la eu care îl dirijează spre o stare de securitate.

Omul trebuie, dacă ia CALEA în serios, să înveţe să se detaşeze, să se detaşeze tot mai mult. Astfel ajunge el la "nimic". Dar acest nimic nu este vidul decât dacă el reprezintă poarta plenitudinii şi dacă abandonarea vechilor forme deschide calea noilor forme.

Trebuie ca devenitul să cedeze locul pentru a lăsa să apară non-întâmplatul, trebuie ca multiplul să tacă pentru a lăsa să se audă vocea plenitudinii. Depinde de om ca acest vid, din care se poate naşte noul, să nu devină un abis în care totul să dispară, ci să rămână un sol hrănitor în care va putea să înflorească noul.

K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR, Le Courrier du Livre, pag. 92
Traducerea îmi aparţine, VJ

La multi ani!

Pe calea spirituală
nu trebuie căutat nimic
care să fie extraordinar.
Extraordinarul este în profunzimea ordinarului!

Karlfried Graf Dürckheim

Nicholas Roerich (1874-1947)

Nicholas Roerich - Awaiting One

Centrul de greutate şi implicaţiile lui

din seria Cotidianul ca exerciţiu.

Aşezarea în linişte conţine mii de secrete.
K.G. Durckheim
 Hara, centrul vital al omului

Pentru omul situat între „cer şi pământ”, evoluţia spirituală, realizarea Fiinţei autentice, depind de o înrădăcinare „justă” în pământ, depind de un centru de greutate just. Centrul de greutate nu înseamnă, pentru Persoană, un punct determinat. Este vorba de o forţă vie care se manifestă în modul de „a fi acolo”, în corpul nostru. A poseda un centru de greutate just înseamnă a fi deschis forţelor vii, în mijlocul cărora suntem ancoraţi. „Centrul pământului” reprezintă forţele care vin din „fond”, forţe care eliberează, poartă şi reînnoiesc. Atunci când omul este deschis acestui centru al corpului său şi ferm înrădăcinat în el, el poate să le resimtă. Dacă este încordat înspre sus, şi legat înspre jos, aceste forţe îi lipsesc.

O meditaţie reuşită

Când sunt întrebat cum putem şti dacă un exerciţiu de meditaţie s-a desfăşurat bine, răspund întotdeauna prin trei puncte:

Când chiar dacă am dormit prost, sau ne simţim slăbiţi sau bolnavi, în acea zi simţim subit în noi o forţă neobişnuită.

Într-un sens foarte profund, ne simţim în formă. Totul este în ordine şi, lăuntric, suntem un pic mai mult cel care suntem destinaţi să fim. În fiecare din noi există, aşa cum spune Angelus Silesius, o imagine a celui care trebuie să devenim, şi simţim deodată că această imagine a luat formă.

Dintr-odată suntem în contact cu totul. Suntem în contact cu ceva nedeterminat şi, când ieşim, toate se apleacă spre noi: copacii, iarba, pietrele, drumul. Totul este în contact cu noi, nu doar oamenii. Suntem în mod subit pe deplin noi înşine într-o altă dimensiune.

Odilon Redon - Budha

De acum, participăm la ceea ce din toate timpurile s-a numit FIINŢA, participăm la unitatea trinitară a Fiinţei:
- la plenitudinea ei, pe care o trăim ca forţă;
- la ordinea ei, pe care o trăim ca o formă particulară, şi
- la unitatea ei, pe care o cunoaştem ca şi căldură şi protecţie.

Acolo unde omul este atins de FIINŢĂ, cele trei suferinţe fundamentale dispar: frica de aneantizare, disperarea non-sensului şi tristeţea abandonării.

K.G. Durckheim – LA VOIE INITIATIQUE, pag. 210

Calea Transcendeţei. Exerciţiul

actualizat azi duminică, 14octombrie 2012, cu al treilea  din cele 3 puncte ale expunerii.

Calea iniţiatică este calea EXERCIŢIULUI, adică a muncii continue asupra noastră înşine.
„Munca” iniţiatică nu este, trebuie s-o spunem din start, un „a face”, un „a acţiona”. Ci este o întâmpinare(acceptare), o primire. Înseamnă a asculta cu atenţie. Înseamnă a lăsa să se întâmple, să vină la noi, un adevăr care depăşeşte adevărul obişnuit al eului nostru şi care îndeamnă la o anumită transformare de sine.

Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană

Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană arată că, refugiat în habitatul conştiinţei lui, omul a uitat apartenenţa lui la o viaţă superioară. Dar cum el participă mereu la aceasta prin esenţă[1], fie că vrea fie că nu, el poate, acolo unde, ajuns la limitele puterii sale şi  renunţând la falsa lui pretenţie, să experimenteze din nou Marea Relaţie. Acolo unde omul consimte la tot ceea ce i se întâmplă, ca făcând parte din el şi fiindu-i lui destinat, el nu întârzie să simtă, prin renunţarea la eul suficient, forţa ordonatoare şi terapeutică a unei FIINŢE, alta, mai mare, în care se înrădăcinează şi se sprijină la modul indisolubil Fiinţa lui mai mică.

În angoasa originară a omului vibrează întotdeauna ceva din strâmtoarea resimţită de esenţa care nu ajunge să respire pe deplin în habitatul eului. În presiunea terifiantă a angoasei, la neîncetata rebeliune inconştientă a eului contra aneantizării care îl ameninţă, se adaugă nevoia de respiraţie a esenţei care aspiră să se elibereze din strâmtoarea în care a închis-o eul care caută securitate şi menţinere neschimbată.

K.G. Durckheim – Sous le signe de la Grande Expérience, Ed. Alphée, pag. 151

---

[1] Prin  « esenţă » se va înţelege ceea ce în cărţile ulterioare scrise de K.G. Durckheim a fost tradus prin „fiinţa esenţială”, adică prezenţa în om a FIINŢEI (n.t.)

Sensul profund al meditaţiei

A medita nu înseamnă a face exerciţii pentru a suporta cu mai multă constanţă necazurile vieţii, pentru a ne înfrunta slăbiciunile cu o forţă transcendentală şi a compensa toate momentele de suferinţă prin experienţe de neuitat. Acestea nu sunt decât mijloace de a ameliora această viaţă şi de a o face confortabilă.

Meditaţia are în vedere, printre altele, ca această tendinţă spre confort, care ne este înnăscută, să nu oculteze datoria noastră de transparenţă faţă de cealaltă dimensiune. Este vorba, pe cale, de a aprofunda neîncetat raportul dintre eul natural şi Fiinţa prezentă în noi, şi de a-l trăi de o manieră justă.

Condiţia acestui exerciţiu şi a acestei formări a Fiinţei prezente în noi este ca noi să îndepărtăm din vederea noastră interioară tot ceea ce o ascunde vederii. Prin ce este ea ascunsă vederii? Prin toate temerile şi toate îngrijorările care caracterizează micul nostru eu. Această atitudine este naturală, dar noi trebuie să ştim că numai atunci când ajungem la limita naturalului, supranaturalul are o şansă de a intra în viaţa noastră.

K.G. Durckheim - Le DON DE LA GRACE, pag. 298

Simplicitate

Din seria Înţelepciune şi Iubire

În exerciţiu noi căutăm marea simplicitate: a fi pur şi simplu cei care suntem în realitate, şi a arăta aceasta.

Nu căutăm să părem mai mult decât suntem, să arătăm un orgoliu deplasat sau exagerat, dar nici o umilitate falsă care să ne facă mai mici decât suntem în mod autentic.

Trebuie să ne menţinem la capacităţile noastre, aşa cum ne-au fost ele date, şi de asemenea la o anumită măreţie, dacă ea este în noi.

A apărut cartea HARA, centrul vital al omului

Cartea lui Karlfried Graf Durckheim a apărut deja la Editura HERALD.

Detalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437

Merită să vedeţi şi versiunea iniţială a cãrtii aşa cum este publicată încă în zilele noastre,
îndeosebi pentru imaginea de pe copertã din partea stângă,
o imagine care - pentru cei aflaţi deja în temă  - vorbeste de la sine...

omul "în bratele" FIINŢEI DIVINE... sau a fi în Hara...

Wunderschön!

"O carte de viatã esentialã pentru devenire, o carte concepută tocmai în acest scop."
Frankfurter Allgemeine Zeitung

* * *

Hara înseamnã în japonezã "abdomen".
Prin Hara omul îsi aflã centrul de greutate care în mod indirect îi permite sã se situeze în centrul fiintei, legat fiind deopotrivã la cer  si la pãmânt.
Hara este de fapt o atitudine a omului în totalitate.
Altfel spus, omul si-a relaxat Eul si acum se odihneste "relaxat" în centrul fiintei sale,
liber de temerile Eului,
actionând pornind de la acest centru,
devenind capabil să-şi îndeplinească vocaţia lui primordială:
aceea de a exprima Fiinţa în existenţă.

O carte cu explicatii amãnuntite, cu multe exemple si indicatii practice pentru cei care vor sã practice meditatia.

O carte de o valoare inestimabilă pentru binefacerile pe care le poate aduce pentru cei care se vor apleca cu seriozitate asupra ei aplicând-o în practică.

Despre aceasta carte  pe blog aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/search/label/HARA
 

Gândul zilei (26) - despre o nouă contiinţă a realităţii - 1

Pe măsură ce psihologia şi psihoterapia se dezvoltă şi se aprofundează se constată tot mai mult astăzi că postulatul lui Freud care susţine că nevrozele sunt derivate exclusiv din traume infantile şi evenimente biografice nu mai este suficient. Psihologia profunzimilor se loveşte, în teoria inspirată de principiile ei, de un strat care este cel mult marcat de experienţe biografice, sau poate fi tulburat sau mascat de acestea, dar care nu are nici o legătură cu biograficul, care este ceva total diferit. Şi de acest strat ne ocupăm noi aici.
Omul ajunge la acest strat pe parcursul unei dezvoltări bine determinate, dacă cel puţin se dezvoltă în acord cu adevărul interior în care Fiinţa lui esenţială poate să se repercuteze. Aşa cum fiinţa unei flori urmează calea înnăscută de stadii succesive a dezvoltării ei, omul trebuie să urmeze o cale individuală înnăscută. Fiinţa noastră cea mai profundă nu este un ideal interior, ci înainte de toate o cale interioară, o manieră de a accede la nivele determinate. Floarea se dezvoltă de la sămânţă la mugur, apoi la boboc, apoi în sfârşi înfloreşte şi ne dă un fruct  abia după ce a lăsat fără regret să-i cadă petalele şi să-şi dezvolte ovarul, care poartă în el floarea cea nouă. Ciudat, dimpotrivă, în sistemul nostru de gândire actual, omul rămâne la stadiul de înflorire a personalităţii fără a merge mai departe. Cu toate acestea noi am ajuns la o turnantă. Remarcăm astăzi că personalităţile cele mai bine dezvoltate nu sunt încă persoane, prin care Cel cu Totul Altul să transpară. Constatăm că vocaţia esenţială a omului este aceea de a deveni atât de transparent încât Cel cu Totul Altul, divinul din el, împrumutând limbajul uman, aşa cum împrumută limbajul florii sau al animalului, să se poată manifesta limpede în lume. Ajungem astfel la trecerea de la personalitate la persoană.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 242
din conferinţa TRECEREA LA O NOUĂ CONŞTIINŢĂ A REALITĂŢII
conferinţă tradusă integral aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2012/01/kgdurckheim-trecerea-la-o-noua.html