Karlfried Graf Durckheim (1896-1988), un maestru spiritual al timpului nostru
A apărut discuția - purtată sub deviza Cărți deschise pentru minți deschise - pe pagina de Facebook a Editurii HERALD aici:
Când un om ajunge la calea spre CALE şi decide să-şi consacre existenţa servirii VIEŢII, atunci viaţa însăşi poate să-i devină maestru pe calea interioară. În toate circumstanţele – de exemplu în maniera sa de a se mişca şi de a trata cotidianul, de a face faţă schimbărilor şi loviturilor sorţii, de a reacţiona la suişurile şi coborâşurile existenţei, de a rezista – sau de a ceda – tentaţiilor lumii – în toate lucrurile, odată devenit atent, el va auzi vocea maestrului. Vocea, înaltă sau silenţioasă, care îl exprimă este imposibil să nu fie recunoscută. Ea îi semnalează progresele sau opririle sale, îi spune dacă, la acel moment precis, este pe punctul să se deturneze de la Cale şi să-şi fie infidel sieşi. Datoria de a se pregăti pentru Marea Permeabilitate este necontenit prezentă în mintea omului trezit şi vocea conştiinţei, prin care se manifestă maestrul, nu tace niciodată. Dacă am devenit cu adevărat elevi, orice situaţie cotidiană este un test. Şi noi nu vorbim aici decât despre această stare de discipol.
În confruntările noastre cu viaţa, aşa zisă exterioară, şi cu destinul, suntem mereu tentaţi să pierdem semnificaţia centrală a existenţei noastre. Mii de ocazii – tentaţii sau pericole din lume – ne fac să uităm transcendenţa în favoarea scopurilor apropiate eului, bune sau rele. În loc să ne preocupăm de suferinţa născută din Fiinţa esenţială, interesele noastre se învârt cel mai adesea în jurul grijii cauzate de „poziţia” noastră în lume. Dar tocmai această confruntare cu suferinţele „naturale” formează o componentă esenţială a Căii, o componentă a nucleului. Slujirea VIEŢII nu ne permite să ne sprijinim pe o experienţă, pe care un contact eliberator cu Fiinţa supra-naturală ne-a adus-o, pentru ca de acum înainte să respectăm mai puţin lumea şi noi să ne instalăm pe celălalt ţărm. Căci noi suntem aici pentru a crea spaţiu pentru lumea supranaturală în lume. Pentru a dobândi forţa necesară în lume pentru aceasta, omul trebuie să fie într-un contact cu FIINŢA, aşa încât forma interioară, obţinută datorită acestei centrări interioare pe Fiinţa esenţială, trebuie să fie repusă în discuţie neîncetat prin noi „amestecuri” cu lumea. El trebuie, de asemenea, să înveţe să-şi discearnă umbra. Curajul lui, sau dimpotrivă frica sa, interioare şi exterioare, de suferinţă îi vor dezvălui atunci dacă el se află pe Cale şi sub conducerea – lipsită de indulgenţă – a maestrului. Dacă el este, realmente, pe calea spre CALE, atunci cea mai mică oprire, cea mai mică îndepărtare, trezesc avertismentele maestrului. Şi încuviinţările lui, de asemenea, atunci când suntem „acolo” într-o manieră justă. Şi auzim încurajările atunci când un nou drum se deschide spre CALE. El ne invită să ne continuăm drumul pe care ezităm să ne angajăm, adesea pentru că saltul spre necunoscut ne înspăimântă. Şi când modul nostru de a fi „acolo” este cu adevărat just resimţim aceasta printr-o pace, o linişte vie şi luminoasă, o armonie interioară profundă, care depăşesc orice „mişcare psihică” şi sunt, de asemenea, dincolo de liniştea sau de tumultul lumii. Aşa cum, în timpul unei meditaţii profunde, un zgomot exterior deranjant la început se transformă într-un murmur de fond pentru o miraculoasă linişte interioară, cu totul străină de zgomotul sau de absenţa de zgomot, o stare situată dincolo de linişte şi de zgomot.
A fi cu adevărat trezit la CALE este semnul unei înalte şi rare trepte de evoluţie umană. Contemporanii noştri, pentru care atitudinea „justă” se reduce la trinitatea „capacitate de reuşită, eficacitate şi comportament normal” sunt foarte departe de acest stadiu. Dar cei mai diferenţiaţi dintre ei nu se simt în largul lor. Mai mult încă, ei suferă de presiunea unei lumi în care esenţialul este refulat.
K.G. Durckheim – Chemarea maestrului spiritual, Editura HERALD, 2019, pag.131-133
Așa arăta traducerea inițială, făcută cu responsabilitate... Conform cu originalul în germană.
Pe site-ul Editurii HERALD aici;https://www.edituraherald.ro/cumpara/chemarea-maestrului-spiritual-sensul-indrumarii-spirituale-pe-calea-2104
Câte ceva despre cartea Străpungerea spre Ființă. Etapele maturității umane de K.G. Durckheim și din propria experiență de viață pe această temă pe youtube aici:
https://www.youtube.com/watch?v=DCosjeLeecs
Autoare a:Asigură cronica culturală de la PLAY RTS (Radio Television Elveția).
La birou, şeful meu mă numeşte Lucky Luke şi nu este din cauza perechilor de cizme sau a centurilor mele mari. Am încercat întotdeauna să scot sabia din teacă mai repede decât umbra mea, nu mă pot abţine, m-am născut grăbită. Când eram copil, îmi doream să fiu adult. Ca toţi copiii, desigur. Dar ceva mai mult, fără îndoială. La 2 ani, mă trezeam devreme pentru a-mi pregăti singură micul dejun, se povesteşte în familie: „Întotdeauna totul făcut mai repede, mai devreme decât toată lumea”. Cine ar prefera să i se spună că a făcut întotdeauna totul mai încet, mai târziu decât ceilalţi?
Viteza vorbeşte despre precocitate, autonomie, apoi eficienţă, rentabilitate ... Îi uşurează pe părinţi, îi satisface pe angajatori, aranjează prieteni care nu trebuie să aştepte niciodată la întâlniri. Aşadar, nu fără o anumită doză de mândrie, recunosc că sunt de tipul rapid. Pentru mine, a fi mai devreme este la timp şi a fi la timp înseamnă deja a fi în întârziere.
Interesul omului occidental pentru „meditaţie” corespunde unui fapt nou: persoane, din ce în ce mai numeroase, presimt că, în adâncul lor, omul este ceea ce aspiră el să fie. Şi meditaţia ar putea fi acel exerciţiu care pregăteşte condiţiile care permit şi favorizează împlinirea adevăratei noastre naturi de fiinţă umană.
O mică discuţie pe marginea cărţii recent reeditate, HARA centrul vital al omului, de Editura HERALD poate fi vizionată pe pagina de Facebook a Editurii HERALD. Link exact pe Facebook nu am. Poza arată așa:
 |
Asa arăt eu de fapt.
|
(Dintr-o eroare a mea, newsletterul de la Editura Herald, care anunta înregistrarea și linkul, mi-a intrat la SPAM și l-am găsit abia după vreo 2 săptămâni.)
Cu precizarea că abundă în imperfecţiuni din partea mea. :)
Credeam cã nici nu îndrăznesc să o vizionez…
Ei bine, mi-am făcut curaj şi am vizionat-o... "la rece"... cu obiectivitate.
Si... îmi venea sã plâng... sã cer sã fie stearsã... Dar nu puteam, cã acolo e si munca plinã de rãbdare a domnului Sorin Lucaci, (PR Editura HERALD, până mi-am pus la punct condiţiile tehnice) si a echipei de la Herald.
Nu atât din cauza "perlelor de exprimare", la care voi reveni. Dar înregistrarea nu mã redã în modul meu natural de a fi - mai multe lucruri concurã la acest "dezastru" :): camera video frontalã a telefonului nu foarte performantã, ochelarii de sticlã cu care lucrez doar la computer care îmi dau un aer si mai sever :), plus cã ascund ochii si expresia lor, situarea telefonului undeva prea sus, lipsa totalã a experientei de a mã adresa unui public, deformarea imaginii din cauza transmisiei la distanță si bineinteles emotiile, mai ales la început. Tricoul!... Mă îmbrăcasem inițial mai office, dar îmi era cald, din cauza emoției.
Una din "perlele mele de exprimare" este cea care se referă la modul de a fi şi de asculta „recules în sine” al japonezilor. Expresia pe care am folosit-o eu „se retrag în spate”, adică „în culise” mă gândeam eu, în culisele lor, în sinea lor adică.
Explicaţia este că eu, vorbind extrem de puţin, gândesc în imagini vizuale. Pe care apoi trebuie sã le traduc în cuvinte.
Nu e de mirare că la încercarea mea aberantă de a-l defini pe Dumnezeu…"mai ştiinţific" a picat internetul… în mijlocul înregistrării…
Dar dincolo de mulţimea de „perle de stângăcie” cred că au reuşit să treacă şi să rămână şi câteva precizări bune, esenţiale.
Dacã oamneii ar sti ce importantã este Hara si practicarea ei... Este un EXERCITIU care - practicat constant si sistematic - favorizează ieşirea de sub predominanta Eului si înrãdãcinarea în profunzimea din noi, în fiinta noastrã esentialã, adicã în FIINTÃ, în FIINTA care tine în viatã tot ceea ce existã.
Cel care are Hara se simte sustinut de FIINTÃ orice i-ar aduce viata.
Acea "detaşare" de care se tot vorbeşte (inclusiv Meister Eckhart) - şi care ne sună a răceală şi indiferenţă - este de fapt, în acest caz, realizată de la sine, pentru că este consecinţa acestei înrădăcinări în Fiinţă. Suntem detaşaţi pentru că suntem ancoraţi Altundeva decât în Eu, Altundeva acolo unde ne avem originea cu toţii. Şi, în acest caz, nu mai înseamnă răceală, indiferenţă, deşi, la o privire superficială, poate să pară răceală.
Referitor la lamentaţiile mele: sper sã mai am ocazia sã apar cândva si într-un mod mai natural şi în alte conditţii tehnice în lumea virtualã... să nu rămân în istorie doar cu acest "dezastru" de ”debut on line”.
A cãdea de 7 ori si a te ridica de 8 ori aceasta este CALEA... iată un exemplu!
.........
O precizare din propria experiență: procesul de individuare este departe de a fi un lucru simplu. Uneori poate să însemne confruntarea cu un rău inimaginabil, inuman, indescriptibil pentru o vreme, dar pe care claritatea percepției pe care o favorizează meditația, așa cum o predă Durckheim, ne ajută să o definim limpede în cele din urmă.
De bună voie nu am alege să trecem prin așa ceva. Dar Viața ne ajută în sensul că situația devine imposibillă și se cere tranșată, cu orice preț. Și vedem libertatea care ne așteaptă dincolo de confruntarea cu Balaurul care ne stă în drum, Balaurul fiind desigur un întreg context de viață.
Pe de altă parte, nu am putea face față acestei confruntări pe viață și pe moarte doar prin simplele puteri naturale dacă nu am avea stabilitatea pe care o oferă rădăcinile bine înfipte în adâncul ființei noastre, dacă nu am fi bine ancorați între Cer și Pămînt. Această ancorare si stabilitatea obtinută sunt efectul practicii sistematice si constante a meditației pe parcursul a ani de zile.
De aceea spun eu că meditația așa cum o predă Durckheim este un ajutor decisiv în procesul de individuare. Mai ales când nu ai absolut pe nimeni nici ca sprijin uman, nici ca și consilier terapeutic.
Lucrările lui Jung şi Neumann au „îmbogăţit considerabil” - spune Dürckheim - lucrarea mea din anii şaizeci şi şaptezeci. Teoria lor despre Selbst (Sine) corespunde conceptului meu de Wesen (Fiinţă esenţială). Jung înţelege „adevăratul sine” ca integrarea sinelui în sânul Welt-Ich (eul existenţial). Această integrare priveşte persoana la propriu, adică omul devenit transparent fiinţei lui în „eul său existenţial”- să ne amintim rădăcina latinăpersonare. Doctrina jungiană a integrării Wesen în sânul Welt-Ich constituie şi astăzi fundamentul teoretic al conceptului de „cale iniţiatică”, aşa cum îl predăm noi de mai multe decenii în centrul nostru din Pădurea Neagră. Pentru a avansa pe acest drum, trebuie să ajungem să învingem forţele umbrei care se opun pe calea spre adevăratul sine. Este vorba mai puţin de a suprima suferinţa, cât de a trăi acel „mori şi renaşti” pe care îl favorizează terapeutul: fără această fază, procesul de realizare de sine (individuaţia în sens jungian) nu poate să pătrundă. […] Spre deosebire de şcoala jungiană – spune Maria Hippius – la noi tot procesul de realizare de sine, de la început până la sfârşit, se operează prin intermediul exerciţiului: lucrarea corporală a „corpului care suntem” iluminează (clarifică) transformarea de sine.
O precizare din propria experiență: procesul de individuare este departe de a fi un lucru simplu. Uneori poate să însemne confruntarea cu un rău inimaginabil, inuman, indescriptibil pentru o vreme, dar pe care claritatea percepției pe care o favorizează meditația, așa cum o predă Durckheim, ne ajută să o definim limpede în cele din urmă.
De bună voie nu am alege să trecem prin așa ceva. Dar Viața ne ajută în sensul că situația devine imposibillă și se cere tranșată, cu orice preț. Și vedem libertatea care ne așteaptă dincolo de confruntarea cu Balaurul care ne stă în drum, Balaurul fiind desigur un întreg context de viață.
Pe de altă parte, nu am putea face față acestei confruntări pe viață și pe moarte doar prin simplele puteri naturale dacă nu am avea stabilitatea pe care o oferă rădăcinile bine înfipte în adâncul ființei noastre, dacă nu am fi bine ancorați între Cer și Pămînt. Această ancorare si stabilitatea obtinută sunt efectul practicii sistematice si constante a meditației pe parcursul a ani de zile.
De aceea spun eu că meditația așa cum o predă Durckheim este un ajutor decisiv în procesul de individuare. Mai ales când nu ai absolut pe nimeni nici ca sprijin uman, nici ca maestru spiritual.
(V.J.)
Arată aşa:
Detalii aici:
O veste bună aflată "pe surse":) :
Se va reedita cartea Hara, centrul vital al omului de K.G. Durckheim
Gorze, iunie 2020
Dragi prieteni,
„Atitudinea realistă faţă de existenţă este fundamental respectul şi nu dispreţul, închinarea şi nu impietatea, lauda şi nu blasfemia." F. SCHUON
Suntem noi, oare, într-adevăr întotdeauna „realişti” faţă de existenţă?
Omul pare adesea „obnubilat” de lumea obiectelor şi din ce în ce mai înghiţit de tehnologie, până la punctul de a pierde însuşi înţelesul acestei vieţi preţioase care i-a fost dată.
Scrisoarea nr. 83 / iunie 2020 de la Centre-Durckheim, France
Am profitat de acest timp de izolare la domiciliu pentru a reciti conţinutul Învăţăturilor de care am beneficiat, în program de două şedinţe pe săptămână,, atunci când trăiam la Rütte (1969-1974). Aceste Învăţături sunt baza şi şarpanta sesiunilor (retraites) propuse la Centru.Recitind aceste Învăţături, cincizeci de ani mai târziu, sunt conştient că ele nu privesc o muncă ce ar fi fost făcută, ci o muncă de făcut.
Jacques Castermane: - Prin ce anume poate practica Zen să fie utilă omului occidental? Pentru că este vorba de un exerciţiu care îşi are rădăcinile în Orient.
Graf Dürckheim: - Ar fi o mare neînţelegere să credem că zazenul este un exerciţiu oriental. Zenul se practică în principal în Japonia unde a fost introdus în secolul al XIII-lea. Dar dacă vă voi descrie ce anume m-a impresionat în Zen vă veţi da seama foarte repede că experienţa umană, pentru care această tradiţie pregăteşte condiţiile, depăşeşte Japonia tradiţională, culturală şi spirituală.
J.C. – Ceea ce spuneţi dvs nu este ceea ce citesc în anumite cărţi care apără ideea că zenul este şi nu poate fi decât o ramură a budismului.
G.D. – Nu întâlnim Zenul într-o carte. Întâlnim Zenul în prezenţa oamenilor Zenului. Cei pe care i-am putut întâlni în timpul sejurului meu în Japonia mi-au părut întotdeauna remarcabili. Acolo unde întâlniţi Zenul, există mereu o atmosferă foarte proaspătă, foarte puternică, foarte vie şi plină de umor. Autenticitate şi veracitate, iată ce m-a frapat în mediul Zenului, în întâlnirea mea cu maeştrii şi discipolii lor.Ceea ce m-a atras este şi faptul că Zenul nu este o teorie. Este o practică. La baza Zenului se află exerciţiul şi experienţa.
J.C.- Exerciţiul, presupun că este zazenul pe care îl practicăm în fiecare dimineaţă. Dar experienţa despre care îmi vorbiţi îmi este străină; fără îndoială că ea este pentru mai târziu?
G.D. – Mai puţin străină şi mult mai aproape decât credeţi. Zenul se bazează în totalitate pe o „experienţă eliberatoare” numită Satori sau Kensho. Este vorba de o experienţă care, de la un moment la altul, vă eliberează de preocupările eului existenţial.Satori este o experienţă în cursul căreia se dezvăluie realitatea cea mai profundă din noi înşine. Experienţa acestei laturi ascunse din noi înşine pe care conştiinţa noastră umană o voalează. Iată paradoxul! Ceea ce ne diferenţiază de animal, conştiinţa umană, este în acelaşi timp pericolul nostru: acela de a fi secţionat de ceea ce Zenul numeşte adevărata natură a fiinţei umane, ceea ce eu numesc fiinţa noastră esenţială.
J.C. – Este ceea ce budiştii numesc natura lui Budha.
G.D. Da, maeştri Zen vorbesc despre natura lui Budha din fiecare om. Ei, bine, în fiecare din noi, fie că suntem creştin, budist sau ateu, există aceasta care nu este o aceasta.
J.C. – Şi exerciţiul este tocmai şansa unei asemenea experienţe?
G.D. Exerciţiul pe cale se învârte în jurul acestei experienţe. Exerciţiul numit zazen, ca şi exerciţiul tirului cu arcul sau al caligrafiei, este o pregătire lentă şi sistematică a omului. Exerciţiul, oricare ar fi acesta, nu are decât un scop: transformarea omului care îl face.
J.C. – Şi ceea ce caracterizează Învăţătura dumneavoastră este locul pe care îl acordaţi corpului?
G.D. – Da. Domeniul cel mai direct accesibil practicării căii este corpul nostru. Dar exerciţiul corpului nu va servi maturităţii fiinţei umane decât în măsura în care nu mai este considerat ca ceva biologic opus unui ceva spiritual. Corpul este omul întreg în modul lui de a fi acolo. Trebuie să înţelegem corpul, corpul viu (Leib), ca ansamblul gesturilor prin care omul devine ceea ce este sau eşuează. Corpul nu este ceva în spatele căruia se află personalitatea. Dacă eu vă privesc, nu văd spiritul dumneavoastră, nu văd sufletul dumneavoastră; văd omul în globalitatea sa şi în unitatea sa. Eu nu reneg aici concepţiile filosofice sau religioase care separă sufletul de corp, dar, şi aceasta este Zenul, mă plasez pe planul experienţei directe, dumneavoastră şi eu, aici şi acum. Zenul ne invită să avem curajul să ne uităm teoriile pentru a lua în serios ceea ce trăim, ceea ce simţim în clipa de faţă.
J.C. – Ascultându-vă, îmi dau seama că nimeni nu m-a învăţat să simt şi să iau în serios ceea ce simt. La universitate am fost chiar avertizaţi cu privire la pericolul unei abordări a realului prin intermediul senzaţiei, a simţirii. Până la a ne condiţiona cu ideea că ceea ce simţim nu este decât ceva subiectiv.
G.D. – A ne strecura în simţire face parte din cale. De exemplu, pentru un moment simţiţi-vă picioarele… simţiţi-vă acolo unde vă sunt picioarele. Ce simt acolo unde sunt picioarele mele? Căldură… răceală… greutate… disconfort… un cârcel…? De îndată ce intraţi în realitatea percepută senzorial vă daţi seama că ea nu are nimic de a face cu realitatea conceptuală din dicţionar sau din cartea de anatomie în care găsiţi definiţia cuvântului: picior. Realitatea conceptuală ne separă de experienţa trăită.
J.C. - Satori este ceea ce dumneavoastră numiţi experienţa fiinţei?
G.D. – A fiinţei? Da. Pe plan individual este vorba de experienţa că, în acest moment: „Eu sunt”. Efectiv, este vorba de experienţa că, în acest moment, „Eu sunt corp viu”, traducerea expresiei „IchLeib” din limba germană.Iată o descoperire din zilele noastre în Occident: omul în calitate de corp viu pentru care realitatea nu este reprezentarea conceptuală a ceea ce văd, aud, simt şi resimt. Această realitate este realitatea pentru subiect, diferită de realitatea obiectivă. Această realitate a subiectului este exact cea care trebuie eliminată de către ştiinţele care se vor obiective. Dar o experienţă ca cea numită Satori nu se bazează pe niciun criteriu ştiinţific.
2020 – Prin ce anume poate practica zen să fie utilă omului occidental? Prin nimic pentru ego! Aşa cum preciza Graf Dürckheim acum 50 de ani: „Zenul nu are drept scop să vindece EUL care suferă, ci să vindece DE eul care este cauza suferinţei specifice fiinţei umane”.
Primul lucru de făcut atunci când practicăm zazenul? Ne destindem… ne destindem… ne destindem în acord cu acest gest al Vieţii care este actul de a expira şi primul lucru de făcut atunci când practicăm zazenul este de a ne deschide… a ne deschide… a ne deschide în acord cu acest gest al Vieţii care este actul de a inspira. Zenul devine atunci cultura liniştii interioare, cultura calmului interior, cultura păcii interioare.
Jacques CastermaneCentre Durckheim, Mirmande, France http://www.centre-durckheim.com/
Adresse postale:Centre Dürckheim - 1015, rte des Reys de Saulce - 26270 MirmandeTél : (+33) 04 75 63 06 60 - contact@centre-durckheim.comSesiunile la Centru se reiau din 6 iulie 2020.
Scrisoarea nr. 82 / mai 2020 de la CENTRE DURCKHEIM, France
Graf Dürckheim, evocând relaţia sa cu Kenran Umeji Roshi (maestrul său Zen şi maestru de Kyudo) ne împărtăşeşte un episod din sejurul său în Japonia (1937-1947) care ar trebui să atragă atenţia oricărei persoane care practică un exerciţiu care îşi are rădăcinile în Orient sau în Extremul Orient:Umeji Roshi – „Aşadar, Dürckheim, când vă faceţi exerciţiul?”Graf Dürckheim – „Stimate maestre, eu practic o jumătate de oră în fiecare dimineaţă.”Umeji Roshi – „În acest caz, încă nu aţi înţeles nimic; un om aflat pe cale spre adevărata sa natură practică toată ziua.”Şi Graf Dürckheim adaugă: „Dacă la această întrebare aş fi răspuns că fac exerciţiul toată ziua, Umeji Roshi mi-ar fi răspuns cu siguranţă „Se pare că încă nu aţi înţeles nimic; un om pe cale nu se mulţumeşte să practice toată ziua, el practică şi o jumătate de oră în fiecare dimineaţă!”
Traducere din K.G. Durckheim - WEG DER UBUNG. Geschenk der Gnade (Calea exerciţiului. Darul Graţiei). Conferinţele de la Frankfurt.
Terapia respiraţiei, pe care fiecare din noi vrem să o practicăm în meditaţie, vizează să-l facă pe om permeabil pentru Cel cu Totul Altul. Ea poate nu numai să recunoască lipsa de transparenţă în tulburările fizice ale suflului, ci poate şi să contribuie, lucrând la calitatea respiraţiei, la demontarea acestor tulburări şi la regăsirea permeabilităţii, în sens propriu cât şi în sens figurat.
Iată că avem şi punctul de vedere (tonic) al Domnului Jacques Castermane în problema "corona".
Scrisoarea nr. 81 aprilie 2020 de la CENTRE DURCKHEIM, France
Gândirea ştiinţifică care susţine că „coronavirusul este un agent infecţios care necesită o gazdă, adesea o celulă, folosindu-se de metabolismul şi constituentele acesteia pentru a se replica” amplifică abordarea noastră obiectivă a realului. Dar, vizavi de această reprezentare mentală, raţională, este o experienţă subiectivă cum nu se poate mai reală: gazda nu este ceva, o celulă; gazda este cineva, o fiinţă umană. Cât despre agentul infecţios, şi el este, ca şi fiinţa umană, o fiinţă vie.
Iată-ne, aşadar, de câteva săptămâni, puşi în pericol de moarte de această fiinţă dotată cu viaţă care este parte integrantă A Naturii. Şi fiinţa umană, totuşi dotată cu raţiune, se arată a fi vulnerabilă.
Făcătorul bombei atomice nu are, în prezent, în faţa a ceea ce el consideră a fi un prădător, altă armă decât masca şi, pe planul strategic izolarea la domiciliu (confinement).
O altă voce, care nu mai are nevoie de prezentare, despre semnificaţia coronavirusului.
Un text cu care, din nou, rezonez 100%.
O lectură actuală a vechilor cărţi de înţelepciune ale omenirii, în cazul acesta a Bibliei.
Despre destinul (uitat) al omului în această viaţă: acela de a se verticaliza
- prin ancorarea între cer şi pământ -,
după ce, până acum, a trăit doar pe orizontală
nutrit doar de seva pământului,
dobândind o cunoaştere doar pe acest plan orizontal.
Neştiind că îi lipseşte UNICUL NECESAR....
Lui îi revine datoria de a regăsi legătura vitală cu "cerul" - cer prezent şi în el - din interiorul său, unde este aşteptat, am putea spune. Unde este invitat... poate şi prin această OPRIRE generală, care poate fi şi o invitaţie la oprire individuală şi reflecţie profundă.
Da, invitat. Pentru că omul are dreptul să aleagă: să-şi îndeplinească destinul de om sau să rămână în actuala stare de inconştienţă cu toate consecinţele care decurg de aici.
Annick de Souzenelle (n. 1922)
Mai multe texte de Annick de Souzenelle aici:
Căutând să înţeleg mai clar evenimentele ce tulbură azi întreaga umanitate, mă bazez pe Biblie şi pe viaţa poporului evreu, prototip al vieţii umanităţii întregi.
În cartea Exodului, citim că acest popor aflat de multă vreme în robie în Egipt, este brusc încercat, împreună cu egiptenii, fiind supus la zece plăgi succesive, ce nu sunt decât consecinţele încălcării legilor ontologice care structurează creatul, încălcări comise de toţi. Acestea din urmă sunt comparabile cu dărâmarea zidului de susţinere a unei case, gest ce duce la prăbuşirea casei.
