VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"

Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

....

Traducere revizuită după originalul în germană, K.G. Durckheim - Der Ruf nach dem Meister.

Cartea a apărut sub titlul Chemarea maestrului spiritual la Editura HERALD în decembrie 2020. 
Traducerea îmi aparţine, V.J.

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)

Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].

Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.”

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!

În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.

De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.

Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
„Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!”

---

[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...

De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173

Fragment din cartea apărută la Editura HERALD „Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim

Despre eternitate, dubla origine, trezirea la CALE, destinul omului...

Un fragmenţel tradus din Der Ruf nach dem Meister despre Povestea noastră mai Mare… 

Eternitatea, care iluminează moartea, nu este o durată veşnică – finitul continuu la nesfârşit – ci este o realitate verticală care stă perpendicular pe planul oricărei finitudini, care este fixată între un început şi un sfârşit. Adversarul VIEŢII îl induce în eroare pe om, făcându-l să creadă că, dincolo de finitudinea sa, nu poate sesiza nimic. Conştiinţa obiectivă îi serveşte demonului de capcană pentru a-l reduce pe om la a nu lua în considerare decât ceea ce poate fixa într-o definiţie. VIAŢA nu se lasă fixată. Dar cum, în cazul omului, ocolul conştiinţei obiectivante face parte din CALE, o şi mai lungă evoluţie îi este necesară atunci pentru a se elibera de ea.

Ţine de fatalitatea destinului omului să fie captiv al eului său şi, astfel, să-şi uite dubla origine. Omul este un cetăţean a două lumi. Ca fiu al pământului el aparţine lumii spaţio-temporale, limitate şi condiţionate. În acelaşi timp este şi fiu al cerului, al unei FIINŢE absolute şi infinite, dincolo de timp. În lumea eului său natural, toate au un început şi un sfârşit. În împărăţia Fiinţei sale esenţiale, nu există nici început şi nici sfârşit, nici naştere şi nici moarte. Tot ceea ce trăieşte în această lume îşi are moartea sa. VIAŢA însă, Marea Viaţă, care este prezentă în Fiinţa noastră esenţială, este dincolo de viaţă şi de moarte. A ne trezi la CALE înseamnă a ne aminti de dubla noastră origine şi a auzi vocea exigentă şi plină de promisiune din noi care ne cheamă la forma de viaţă care uneşte cerul şi pământul într-un al treilea.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (ultimele pagini)

Cartea a apărut deja La Editura HERALD sub numele ”Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim în decembrie 2019.

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment

Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister

3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului

Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.

Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.

K.G. Dürckheim - Zenul si noi - 2

Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir

© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag

INTRODUCERE ŞI PREAMBUL

De ce ne interesează Zenul pe noi?

De ce ne interesează Zenul pe noi, occidentalii? Numele lui este astăzi pe toate buzele. Toate publicaţiile despre budismul Zen găsesc cititori avizi. De unde vine această misterioasă forţă de atracţie? Este o modă? O tendinţă de exotism? O fugă din faţa propriilor noastre probleme spre un univers îndepărtat? Toate acestea pot să intre în joc. Dar forţa de atracţie a Zenului este făcută din altceva.

K.G. Dürckheim - Zenul şi noi - 1

Traducere din cartea lui K.G. Durckheim Zen und wir

© 1961, Otto Wilhelm Verlag
1974 Fischer Taschenbuch Verlag

Prefaţă la ediţia a doua

În prima ediţie a acestei opere am subliniat importanţa Zenului pentru omul din Occident, şi această opinie a fost confirmată de fapte: de atunci, Zenul a frapat puternic spiritul occidental. În faţa acestei învăţături, totuşi, două atitudini sunt posibile: putem fie să acceptăm să ne convertim la buddhism, fie să primim ceea ce el conţine ca universal uman. Singura care mă interesează este a doua atitudine. Ştiu că, după unii, Zenul nu poate fi separat de rădăcinile lui. El este Zenul buddhist sau nu este Zenul. Poate că acesta este exact situaţia în cazul unui teoretician care, în lipsa experienţelor şi a evoluţiei personale, vede numai o credinţă orientală în doctrina despre natura Fiinţei care ne locuieşte pe toţi (Natura lui Buddha). Sau aceasta este şi situaţia atunci când avem despre Zen doar o cunoaştere livrescă sau „de turist”. Dar dacă nu suntem surzi faţă de Fiinţă, sau dacă îi consacrăm un anumit timp practicii Zenului, Zazenul de exemplu, vom trăi în curând prezenţa unor elemente esenţiale oricărui sentiment religios, şi chiar condiţia oricărei evoluţii spre maturitatea deplină. Zenul face posibile următoarele:

1)      unitatea cu „Fiinţa noastră esenţială”, adică cu modul de prezenţă în noi a FIINŢEI Transcendente, divine;

2)      transformarea al cărei sens este Marea Permeabilitate, în înţelesul unei mai mari  transparenţe la transcendenţa prezentă în noi, transformare care este sarcina şi vocaţia omului.

Practica Zazenului, acea aşezare în silenţioasă cufundare – meditaţia înţeleasă, nu în sensul de reflecţie, ci ca un exerciţiu de transformare – este un exerciţiu foarte lucid, dur şi sever. El formează o contrapondere sănătoasă la toate agitaţiile şi emoţiile extatice ale timpului nostru.. Prin importanţa acordată unei posturi disciplinate a corpului, el se apropie nu numai de tendinţa occidentală de formare a persoanei, ci şi de exigenţa creştină de spirit „care se face trup”. Întâlnirea cu Zenul, experienţa rădăcinilor lui de adevăr universal, ne vor ajuta să le întâlnim pe cele ale propriei noastre tradiţii şi să ne reaprindem credinţa.

Jacques Castermane - Scrisoarea Centrului Durckheim, Mirmande, Franta pe august 2017

Interesul pentru meditaţie

Iată ce îmi spunea K. Graf Dürckheim în 1970:

„Întâlnesc din ce în ce mai mulţi oameni interesaţi de practicile meditative. Cei mai mulţi sunt impulsionaţi de o nevoie interioară. Situaţia actuală a omului occidental este o formă de existenţă care îl îndepărtează tot mai mult de adevărata sa natură, de natura sa esenţială. Spiritul occidental a creat o civilizaţie care inventează tot ce e posibil pentru ca omul să câştige mai multă libertate. Omul se simte obligat să se adapteze acestei lumi a obiectelor şi a tehnicilor. Adaptându-se lor, însă, omul devine el însuşi un … obiect. Un obiect care trebuie să  fie performant şi care, pentru aceasta, este redus la ceea ce ştie şi ştie să facă.

Dar el este necunoscut în ceea ce el „este”; omul-obiect l-a „şters” pe omul-subiect care astfel se sufocă şi strigă: „Mă sufoc!” 

Cuvântul meditaţie răspunde acestei suferinţe şi acestei nostalgii: „Lăsaţi-mă să răsuflu. Lăsaţi-mă să respir!”

Karlfried Graf Dürckheim

Astăzi acest tablou coincide şi mai mult decât cu jumătate de secol în urmă cu situaţia omului actual. Interesul pentru meditaţie este de aşa natură încât orice persoană atrasă de învăţătura practicilor meditative ar trebui să-şi pună trei întrebări: Ce?  Pentru ce? Cine învaţă(predă)?

Persoanelor interesate de meditaţia atenţiei depline – pe care Dürckheim o propune omului occidental la întoarcerea sa din Japonia (în 1947), după o imersiune de 10 ani în Zazen – le sugerăm lectura câtorva cărţi:

Le centre de l’être - K.G. Durckheim (propose recueillis par Jacques Castermane)- ed. Albin Michel
Méditer: Pourquoi et Comment - K.G. Durckheim - ed. Le Courrier du Livre
Le zen et nous - K.G. Durckheim - ed. Le Courrier du Livre
Comment peut-on être zen ? - J. Castermane - ed. Le Relié
La sagesse exercée - J. Castermane - ed. Le Relié.

Site-ul Centrului Durckheim de la Mirmande, Franta condus de Jacques Castermane aici: http://www.centre-durckheim.com/

Si Programul Centrului pe 2017:http://www.centre-durckheim.com/Programme2017b.pdf

Note: 1. Cartea Le centre de l’être este deja tradusă în româneşte la Editura HERALD, Centrul Fiinţei, detalii aici: https://www.edituraherald.ro/centrul-fiintei-401-detail#.WXsmx9SLTUI, dar este deja epuizată după cum se vede.

2. Foarte interesantă - bună de tradus în româneşte - ar fi cartea lui K.G.Durckheim  Zenul şi noi - o prezentare competentă, autentică, din interior, din proprie experienţă adică, a Zenului. 

De ce ne priveşte pe noi Zenul?

De ce este Zenul un răspuns la problemele omului occidental ?

Dar şi prin ce diferă practica Zenului de către omul occidental faţă de cea a omului oriental. E o diferenţă esenţială pe care numai KGD o evidenţiază. Rezultatele sunt diferite, adecvate tradiţiei orientale sau occidentale.

3. Şi dacă tot sunt la capitolul "dorinţe" - "cărţi de dorit în româneşte" - am descoperit una pe care o pierdusem din vedere: Despre dubla origine a omului - o carte scrisă mai târziu, prin anii 70, în care este expusă sistematic antropologia lui Durckheim. Cartea conţine o bogăţie de informaţii necesare pentru cel aflat pe cale, constatările autorului din propria experienţă de viaţă şi din cea de terapeut, de îndrumător pe cale al altora. Am găsit acolo răspunsuri la probleme pe care numai în această carte le-am găsit abordate la Durckheim. Şi pe care numai jungienii le abordează atât de frontal.