Jacques Castermane: Ce pot eu aştepta de la practica meditaţiei?

Scrisoarea de informare a Centrului Dürckheim din Franţa - martie 2018 

Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie mai întâi să ştim ce înţelegem prin termenul de meditaţie.

De câţiva ani, propunerea unei meditaţii moderne ar vrea să dea, despre meditaţia calificată ca fiind ancestrală, o imagine demodată.

Poziţia mea, ca practicant al unui exerciţiu, care irigă ţinuturile Orientului şi ale Extrem-Orientului, timp de mai bine de 20 de secole, se poate rezuma în această întrebare: „Să existe oare pentru omul actual, orespiraţie modernă care să fie mai avantajoasă decât respiraţia ancestrală?”

Cei şi cele care practică meditaţia atenţiei depline vor înţelege acest amalgam între termenii meditaţie şi respiraţie.

Transformarea - din Criteriile experienţei autentice a FIINŢEI

Există, oare, o dovadă mai solidă a autenticităţii unei „experienţe” decât transformarea totală pe care ea o provoacă? Celui care a trăit-o ea îi arată într-o străfulgerare lumea sub o cu totul altă lumină, şi îl determină să ia decizia şi îi dă forţa de a începe o viaţă total diferită de cea pe care o ducea până atunci.

Se găseşte, oare,  în lumea umanităţii suferinde, un lucru care să merite mai bine calificativul de „adevărat” decât metamorfoza unui om fricos într-unul care nu se mai teme de moarte; a unui om disperat din cauza absurdului şi a nedreptăţii din lume într-unul care intuieşte prin orice absurd şi dincolo de el un sens mai înalt; a unui om zdrobit de tristeţea solitudinii într-unul care simte chiar în această izolare o imensă protecţie? Cum să refuzi unor astfel de transformări - care duc la un comportament, la o cunoaştere şi la o experienţă supra-naturale – un caracter de realitate, de o realitate supranaturală?

Transcendenţa

Contemporanii noştri prudenţi au devenit foarte reţinuţi cu rostirea cuvântului „Dumnezeu”. Nu pentru că nu mai ştiu nimic sau nu ar vrea să ştie nimic despre Dumnezeu, ci tocmai pentru că reîncep să-l presimtă. De aceea orice cuvânt care încearcă să sesizeze acest mister şi care face din el ceva sau un „Cineva” le pare prea slab, insuficient, absurd chiar. Alte cuvinte, mai neutre, intră atunci în joc, de exemplu cel de „transcendenţă”.

Dubla origine a omului - TEMA

Traducerea primului capitol din această carte care este o sinteză a antropologiei şi filosofiei lui KGD exprimate în cărţile sale anterioare acesteia.

O carte NEC PLUS ULTRA…
"în care se comunică experienţa unei vieţi întregi consacrate scrutării adevăratei naturi şi adevăratului destin al omului" (A.M. Besnard o.p.)

TEMA

Omul are o dublă origine: una cerească şi una pământească, una naturală şi una supranaturală. Toţi cunoaştem această axiomă. Dar cine dintre noi o tratează cu seriozitate ca pe expresia unei promisiuni, unei experienţe şi a unei sarcini de îndeplinit?

Nimeni nu pune la îndoială originea „pământească” a omului. A vorbi însă despre originea „cerească” a omului înseamnă, în mod evident, a face apel la credinţă sau la convingeri. Ca pentru multe alte enunţuri care privesc adevăruri primordiale despre viaţă, sensul acestui principiu se pierde la orizontul unei viziuni pur profane a realului într-o sferă crepusculară care, în mod evident, ţinând de un tărâm al imaginaţiei, nu are nimic în comun cu „realitatea” pe care o putem concepe noi. Dar este vorba de cu totul altceva.

Traducere din K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, pag. 11-17

Traducerea îmi aparţine, V.J. 

Jacques Castermane - Meditaţie ancestrală sau meditaţie modernă?

Scrisoarea nr. 73- ianuarie 2018 de la Centrul Durckheim, Mirmande, Franţa,  http://www.centre-durckheim.com/

Meditaţie ancestrală sau meditaţie modernă?

„În lucrări recente citesc că meditaţia (care este propusă la Centrul Dürckheim) este <meditaţia ancestrală>, căreia ar fi bine poate să i se prefere o <meditaţie modernă>. Modernă, pentru că s-ar sprijini pe cercetări şi lucrări ştiinţifice în domeniul ştiinţelor creierului! Modernă, pentru că poate fi verificată prin măsuri cantitative (electroencefalogramă, scanner, IRM, analize biochimice, etc). (…)

Este limpede că astăzi principiul cantitativ nu încetează să joace un rol din ce în ce mai important în domeniul ştiinţelor umane, al medicinii experimentale şi al ştiinţelor cognitive. Cu toate acestea ne putem întreba dacă datele cantitative sunt în măsură să reveleze ceea ce priveşte la propriu persoana individuală, trăirea ei intimă.

Pentru ceea ce ţine de domeniul vieţii interioare al fiinţei umane contează, mult mai mult decât cifrele şi graficele, simţirea care rămâne funcţia martor a percepţiei. Contează experienţele calitative. După o jumătate de oră de meditaţie, două aspecte se impun: Ce simt? Şi cum mă simt?[1] 

Exerciţiu şi Graţie

Fragment tradus din cartea lui K.G. Durckheim - Vom doppelten Ursprung des Menschen (Dubla origine a omului)

Detalii carte, răsfoire si impresii pe Amazon.de 

O temă fundamentală străbate orice viaţă religioasă a omului: problema legăturii dintre exerciţiu şi graţie. Atunci când acţiunea omului, care prin forţa voinţei sale şi a capacităţilor sale face posibilă acţiunea, este pusă faţă în faţă cu acţiunea graţiei, văzută ca un dar care curge „de cu totul altundeva”, se reflectă în acest demers de înţelegere o anumită viziune a relaţiei omului cu transcendenţa şi, implicit, o anumită viziune despre omul în sine. Fiecare religie, fiecare teologie presupune o antropologie determinată ale cărei particularităţi şi limite sunt adesea insuficient cunoscute. A sosit timpul ca pentru antropologia, care stă la baza vieţii noastre religioase şi îndeosebi a educaţiei şi direcţiei noastre religioase, să depăşim limite respectate cu timiditate până acum şi, printr-o atitudine de mai largă deschidere, să corectăm traseul actual al frontierelor dintre om şi transcendenţă.

Jacques Castermane - Adevărata natură a fiinţei umane?

Scrisoarea de informare nr. 134, decembrie 2017, a Centrului Durckheim din Franţa

Adevărata natură a fiinţei umane?

Dacă meditaţia atenţiei depline are un scop acesta este trezirea fiinţei umane la adevărata sa natură, fiinţa sa esenţială. Despre ce este vorba?

Omul îşi trăieşte viaţa sa pe două nivele de fiinţă. Nivelul de care este conştient este eul mundan. Este ego-ul care fără încetare este preocupat de el însuşi prin gândire. Ego-ul, indisociabil al mentalului, care mă conduce să cred: „Eu sunt ceea ce gândesc că sunt”! Identificarea cu ego-ul este cauza unei suferinţe care îi este proprie naturii umane. Este vorba de această stare de a fi îngrijorat, agitat, stresat, neliniştit şi chiar angoasat, care conduce astăzi la consumarea zilnică a douăsprezece milioane de unităţi anxiolitice. Vindecarea de această suferinţă necesită o luare la cunoştinţă inconturnabilă : ego-ul nu este adevăratul nostru punct de sprijin în existenţă.

Adevăratul nostru punct de sprijin este adevărata noastră natură esenţială. Şi ce este adevărata noastră matură? Această întrebare, foarte legitimă, îl confruntă pe omul occidental cu o serioasă problemă: ceea ce tradiţia orientală desemnează ca fiind adevărata natură a fiinţei umane este insesizabil prin gândire. Cu toate acestea, faptul că este insesizabilă prin gândire nu înseamnă că ea esteincognoscibilă. Şi calea de cunoaştere propusă de mai bine de douăzeci de secole în Orient şi în Extremul Orient este exerciţiul numit MEDITAŢIE. Este meditaţia ancestrală desemnată prin expresia: „Ânâ – apâna – sati”[1].
Ânâ – inspir în acest moment… nu eu fac aceasta!
Apâna – expir, în acest moment… nu eu fac aceasta!
Sati – atenţie… atenţie-atenţie…atenţie-atenţie-atenţie!

La ce cunoaştere poate să conducă practica regulată a meditaţiei atenţiei depline? Practicând eu însumi acest exerciţiu timp de cincizeci de ani, am descoperit şi descopăr că mentalul este domeniul agitaţiei şi că corpul viu (Leib) (corpul care respiră) este domeniul calmului interior.

Că mentalul este domeniul zgomotului şi că corpul viu (Leib) este domeniul liniştii interioare.

Că mentalul este domeniul împrăştierii în spaţiul gândit şi în timpul gândit şi că corpul viu(Leib) este domeniul momentului prezent.  

Că mentalul este domeniul ego-ului şi că corpul viu (Leib) este domeniul adevăratei noastre naturi.

Este posibilă o asemenea experienţă? Fiecăruia îi revine să verifice el însuşi. Cum? Practicând zilnic meditaţia atenţiei depline.

Jacques Castermane

Centre Dürckheim 26270 Mirmande (France)
Site centru :  http://www.centre-durckheim.com/

Programul activităţilor centrului aici : http://www.centre-durckheim.com/v2/programme.html

---

[1] Răspuns dat de Budha (care nu era budist) atunci când era întrebat despre meditaţia pe care o practica pe calea eliberării de suferinţă.

Un occidental interesat de zazen profită de întâlnirea cu un maestru pentru a-i pune întrebarea: „Maestre, ce este Zenul?” Bătrânul scrie pe o tãblitã de ardezie: atenţie! „Da, dar mai exact?” Maestrul reia tãblita şi scrie: atenţie… atenţie!Vizibil decepţionat, interlocutorul lui insistă: „Nu aţi putea să-mi spuneţi ceva mai mult?” Luând din nou tãblita, Roshi scrie: atenţie… atenţie… atenţie!

Pr. Francis Dekeyser - A fi Zen nu înseamnă a fi cool!

Scrisoare de informare nr. 146 (noiembrie 2017) a Centrului Bethanie, France

Această manieră „de a fi zen” îşi are totuşi rădăcinile în toate marile tradiţii ale umanităţii. A fi zen nu înseamnă a fi cool! Este vorba de a face faţă cu calm la ceea ce este! A face faţă  şi nu a fugi de real: dacă ne ţinem de o formulă clasică, practica zenului constă în „a rezolva marea problemă a vieţii şi a morţii”.

Jacques Castermane – Meditaţie şi viaţă interioară

Scrisoarea de informare a Centrului Dürckheim de la Mirmande, Franţa (noiembrie 2017)

Iată ce spune Graf Dürckheim despre sensul exerciţiilor pe care le-a practicat de-a lungul sejurului său în Japonia (1938-1947).

„Am practicat eu însumi timp de mai mulţi ani tirul cu arcul (Kyudo) şi meditaţia atenţiei depline numită zazen. Cred că am înţeles sensul acestui tip de exerciţii. Japonezii utilizează dobândirea unei stăpâniri tehnice exterioare ca mijloc de maturaţie a omului interior. Oricare ar fi arta practicată, la început se află întotdeauna învăţarea unei tehnici. Treptat, pe măsura antrenamentului vostru, maestrul de exerciţii vă invită să faceţi bine ceea ce aţi învăţat, să stăpâniţi ceea ce faceţi bine, pentru a stăpâni perfect apoi ceea ce stăpâniţi. Şi, când am plecat din Japonia, maestrul meu de tir cu arcul mi-a spus: acum vă rămâne să perfectaţi ceea ce stăpâniţi perfect!

Abia practicând cu perseverenţă acelaşi exerciţiu am înţeles sensul repetării neîncetate a aceluiaşi lucru. Cu cât tehnica este mai bine stăpânită, cu atât practicantul ajunge să „dea drumul” eului, să se desprindă de eul ambiţios, eul voluntarist, eul închis în dorinţa de a reuşi sau în teama de a eşua. Atunci va veni poate momentul în care tehnica purificată de reacţiile mentale şi afective, care dezvăluie prezenţa egoului, va face loc unei realităţi mai profunde - pe care maeştri zen o numesc adevărata natură a fiinţei umane - , pe care eu o numesc fiinţa noastră esenţială. Experienţă interioară, trăire interioară adesea bulversantă în sensul în care acţiunea voastră este realizată în libertatea fiinţei.

Moment în timpul căreia se trezeşte sau se deşteaptă (din somn) acea calitate de a fi care îi lipseşte teribil omului contemporan: calmul interior”.

Jacques Castermane
Centre Dürckheim 26270 Mirmande (France)
Site centru :  http://www.centre-durckheim.com/

Programul activităţilor centrului aici : http://www.centre-durckheim.com/v2/programme.html

Daisetz Teitaro Suzuki - Est si Vest

Câteva pagini din Prelegeri despre budismul Zen de D.T. Suzuki 

din volumul Budismul Zen şi psihanaliza, Editura TREI, pot fi citite aici:

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/DTSuzuki_Est_si_Vest.htm

Detalii carte pe site-ul Editurii TREi aici:

http://www.edituratrei.ro/carte/Budismul_Zen_si_psihanaliza/2727/

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"

Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

....

Traducere revizuită după originalul în germană, K.G. Durckheim - Der Ruf nach dem Meister.

Cartea a apărut sub titlul Chemarea maestrului spiritual la Editura HERALD în decembrie 2020. 
Traducerea îmi aparţine, V.J.

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)

Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].

Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.”

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!

În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.

De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.

Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
„Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!”

---

[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...

De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173

Fragment din cartea apărută la Editura HERALD „Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim

Despre eternitate, dubla origine, trezirea la CALE, destinul omului...

Un fragmenţel tradus din Der Ruf nach dem Meister despre Povestea noastră mai Mare… 

Eternitatea, care iluminează moartea, nu este o durată veşnică – finitul continuu la nesfârşit – ci este o realitate verticală care stă perpendicular pe planul oricărei finitudini, care este fixată între un început şi un sfârşit. Adversarul VIEŢII îl induce în eroare pe om, făcându-l să creadă că, dincolo de finitudinea sa, nu poate sesiza nimic. Conştiinţa obiectivă îi serveşte demonului de capcană pentru a-l reduce pe om la a nu lua în considerare decât ceea ce poate fixa într-o definiţie. VIAŢA nu se lasă fixată. Dar cum, în cazul omului, ocolul conştiinţei obiectivante face parte din CALE, o şi mai lungă evoluţie îi este necesară atunci pentru a se elibera de ea.

Ţine de fatalitatea destinului omului să fie captiv al eului său şi, astfel, să-şi uite dubla origine. Omul este un cetăţean a două lumi. Ca fiu al pământului el aparţine lumii spaţio-temporale, limitate şi condiţionate. În acelaşi timp este şi fiu al cerului, al unei FIINŢE absolute şi infinite, dincolo de timp. În lumea eului său natural, toate au un început şi un sfârşit. În împărăţia Fiinţei sale esenţiale, nu există nici început şi nici sfârşit, nici naştere şi nici moarte. Tot ceea ce trăieşte în această lume îşi are moartea sa. VIAŢA însă, Marea Viaţă, care este prezentă în Fiinţa noastră esenţială, este dincolo de viaţă şi de moarte. A ne trezi la CALE înseamnă a ne aminti de dubla noastră origine şi a auzi vocea exigentă şi plină de promisiune din noi care ne cheamă la forma de viaţă care uneşte cerul şi pământul într-un al treilea.

K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister (ultimele pagini)

Cartea a apărut deja La Editura HERALD sub numele ”Chemarea maestrului spiritual” de K.G. Durckheim în decembrie 2019.

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment

Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister

3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului

Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.

Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.