Karlfried Graf Durckheim (1896-1988), un maestru spiritual al timpului nostru
…cea mai puternică rezistenţă la experienţa Fiinţei
vine din existenţa noastră
deplin satisfăcută de ea însăşi,
care nu pune nici o întrebare propriului ei subiect,
nici dincolo de el.
K.G. Dürckheim - Străpungerea spre Ființă. Etapele maturităţii umane, Editura HERALD
La multi ani!
Vă doresc un An Nou Fericit!
Scopul cãii nu este fericirea,
dar calea ESTE fericirea.
spune un proverb Zen citat de Francis DEKEYSER,
instructor de arte martiale si preot ortodox
presedintele asociatiei Bethanie, Gorze, Franta
în scrisoarea de Anul Nou 2016, tradusă deja integral în româneste aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2016/01/francis-dekeyser-mesaj-de-anul-nou-2016.html
Originalul scrisorii în francezã poate fi citit pe site-ul Bethanie aici:
http://www.centrebethanie.org/2015/12/belle-et-lumineuse-annee-2016.html
Meditaţia nu este decât un timp forte
pentru un alt stil de viaţă
Ea permite obţinerea „atitudinii juste”
care puţin câte puţin trebuie să ne locuiască
necontenit prin tot cotidianul.
Karlfried Graf DÜRCKHEIM
Mica frunză a marelui copac! Dacă frunza ar fi dotată cu conştiinţă, nu ar fi ea, toamna, sub influenţa sentimentului apropiatei ei morţi? Desigur, dacă conştiinţa ei nu ar conţine nimic altceva decât frunza, frunza în sine. Atunci ea ar simţi că îngălbeneşte, că începe să se usuce, că în curând urmează să cadă – jucărie a vântului, victimă a puterilor distructive. Să presupunem acum că frunza poate avea conştiinţa că ceea ce trăieşte în ea nu este numai frunza, ci în acelaşi timp copacul; ea ar şti atunci că viaţa ei anuală şi moarte ei anuală sunt un mod de a fi al copacului, ea ar fi conştientă că viaţa copacului este în ea, că Viaţa include nu numai mica sa viaţă, ci şi mica sa moarte. Şi, instantaneu, atitudinea frunzei, în faţa vieţii, şi în faţa morţii, ar fi transformată; angoasa ar dispărea şi totul ar căpăta un alt sens.
Angoasele umanităţii corespund cu cele ale frunzei care se opreşte la conştiinţa sa de frunză, cu alte cuvinte, este prizonieră a micii realităţi imediate, a simţurilor, a raţiunii, şi care este incapabilă să iasă din frontierele sale. Conştiinţei pe care noi o avem în general despre viaţă îi lipseşte conştiinţa fiinţei noastre profunde. Pentru ca aceasta să poată pătrunde, avem nevoie să o revizuim pe prima, să recunoaştem cât este de mărginită; avem nevoie să luăm în serios orele privilegiate ale existenţei noastre, adică să-i recunoaştem semnalele şi să lăsăm să înflorească marea Viaţă care este în noi. Numai astfel putem noi intra în contact cu fiinţa noastră adevărată. Căci ce altceva este această fiinţă dacă nu modul nostru individual de participare la Marea Viaţă? Şi maturitatea ce altceva este ea dacă nu manifestarea acestei participări a noastre prin viaţa noastră cotidiană?
A deveni una cu sursa fiinţei noastre: aceasta este calea maturităţii interioare! Dar cum să o găsim? Cum să mergem spre ea? Trei forţe ne deschid calea într-acolo : suferinţa de zi cu zi, marile lovituri ale destinului şi fidelitatea faţă de exerciţiul interior. Din toate cele trei poate să ia naştere maturitatea.
Karlfried Graf Duerckheim - Etapele maturitãtii umane
carte în pregãtire la Editura HERALD
 |
| Jacques Castermane |
„Trandafirul nu se construieşte în funcţie de un ideal personal sau colectiv. El devine ceea ce este el, el este ceea ce devine.
Exigenţa este aceeaşi pentru omul care se consideră a fi pe calea spre adevărata sa natură.
A deveni ceea ce este şi a fi ceea ce devine potrivit intenţiilor din fiinţa sa profundă.Acesta este scopul meditaţiei de atenţie deplină.”Karlfired Graf Dürckheim
Comentariul meu (V.J.)
Numai la K.G. Durckheim am găsit această diferenţiere capitală! Apropo de moartea, răstignirea samd a Eului... de care se tot vorbeşte la general. Acest Eu trebuie să existe mai întâi! A-ţi reconstrui pe baze juste Eul deformat de condiţiile biografice nu e deloc puţin lucru. Aş spune că presupune o muncă mai acerbă decât aceea de renunţare la Eu.. În fapt, cred că este vorba de o estompare a Eului, atunci când Eul deja există, în favoarea Fiinţei esenţiale.În sensul că Eul are rolul destinat de a fi SERVITOR al Fiinţei esenţiale. Pentru a fi un bun servitor al Fiinţei el trebuie să fie un executant competent, veritabil şi mai ales puternic!
Situaţia Sinelui care se opune metamorfozei îmbracă trei forme caracteristice: o întărire a eului în cochilia lui, o lipsă a cochiliei-eu , o armonie falsă. Întâlnim în fiecare dintre noi aceste trei forme, dar datorită caracterului individualităţii noastre, biografiei noastre individuale şi gradului nostru de evoluţie, una sau alta dintre variaţiuni predomină.
Omul este pregătit să se angajeze pe calea maturităţii atunci când ajunge la limitele puterii sale naturale. Există în om îndoiala nemărturisită că nu este pe deplin în ordine cu el însuşi şi nu este pe calea cea bună. Foarte adesea, în timp ce se crede pe culmea autonomiei lui imaginare, el se simte tracasat de sentimente de culpabilitate, de angoase de neînţeles şi de un sentiment de vid. Fiinţa neglijată, refulată de conştiinţa naturală îi reaminteşte prezenţa ei. Omul trebuie să înveţe să asculte acest avertisment, şi să-i răspundă deschizându-se invitaţiei interioare; el trebuie să înveţe să recunoască, în propriul lui spirit obiectiv, vălul aruncat asupra adevărului. Pentru aceasta, ajutorul unei persoane ajunse la maturitate îi este adesea necesar. Astfel, în comuniunea în Fiinţă, şi prin ataşamentul faţă de maestrul interior, va câştiga el, poate, libertatea după care tânjea. O va căuta în zadar atât timp cât se va folosi pentru aceasta de mijloace, adică exact de forma de conştiinţă care o ascunde.
Lipsa de maturitate a adulţilor este maladia cronică a unei umanităţi care,
orbită de puterea sa de dominaţie asupra lumii exterioare
pierde din vedere calea interioară.
Îi revine epocii noastre, pe cale de reînnoire,
să reflecteze la ceea ce înseamnă maturitatea umană şi
să caute semnele de non-maturitate
care ne otrăvesc viaţa.
Karfried Graf Dürckheim – Durchbruch zum Wesen
(Etapele maturitãtii umane)
O carte despre maturitatea umanã, a cãrei lipsã, esentialã, se resimte în toate domeniile vietii noastre.
O carte de care avem cea mai mare nevoie...
"Hazardul" a decis asa...
Si a decis bine...
Criza religioasă pe care o traversăm în prezent provine din clătinarea încrederii în dreptatea divină.
Este cel puţin paradoxal ca un creştin să poată să-şi piardă credinţa, sau să poată să aibă o îndoială privind dreptatea divină,
din simplul fapt că lumea nu funcţionează potrivit raţiunii sale.
Credinţa creştină nu este tocmai credinţa, pe care ne-o revelează Isus Christos, în Realitatea divină care învinge moartea, non sensul şi solitudinea omului?
Marile crize din vremea noastră nu au ele oare o cu totul altă semnificaţie?
Nu ar trebui ele să-l aducă pe om să descopere noi surse de credinţă care nu ar izbucni fără catastrofele din existenţa sa şi fără prăbuşirea credinţelor din prima copilărie ?
Poate că omul trebuie să fie provocat pentru a intra în maturitatea sa „spirituală”, pentru a fi pregătit să audă „consolatorul”, spiritul adevărului divin din el însuşi? (Sf. Ioan)
Incredibilele dezordini şi bulversări pe care le traversăm nu sunt ele ca ocazia unui apel unic adresat omului pentru ca el să se întoarcă în el însuşi şi să asculte cu atenţie ceea ce vocea sa secretă şi interioară îi spune pe tema realităţii aparente a unei lumi în suferinţă, şi ceea ce îi revelează pe tema Realităţii care nu este din această lume, şi care învinge aici toate suferinţele sale?
Karfried Graf Dürckheim – Durchbruch zum Wesen
… o carte care – e cert… la anul… cât de curând...- va fi citită în româneşte...
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2011/02/karlfried-graf-durckheim-adolescenta.html
Mai trebuie doar tradusã...
Un capitol din această carte, despre ADOLESCENŢĂ, a fost tradus deja mai demult aici:
|
| Jacques Castermane |
... calea individuării este o responsabilitate în faţa căreia se află fiecare fiinţă umană.
Structura sufletului nostru o cere.
Şi când nu urmăm acest ordin,
această lege interioară,
în timp ce avem posibilitatea s-o facem,
plătim scump.
Depresia, tot felul de maladii psihosomatice, distoniile vegetative reprezintă azi cam 70% din maladiile de astăzi. Nu este în întregime vina noastră pentru că nu suntem educaţi în acest sens. Suntem bieţi ignoranţi în ce priveşte sufletul nostru. Dar, din fericire, încet-încet psihologia ne obligă să recunoaştem această stare de lucruri.
Dr. Tauber Ignace în dialogul plin de bogăţie cu Jacques Castermane din volumul
Jacques Castermane – Lecţiile lui Durckheim. Primii paşi pe calea iniţiatică
o carte care sper că în viitor va fi citită şi în româneşte .
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.ro/2015/09/psihologia-adancurilor-lui-cg-jung.htmlIntregul dialog de o mare bogăţie aici:
Trebuie să recunoaştem că noi părem a prefera să ne gândim viaţa sau să ne visăm mai degrabă viaţa noastră de clipă de clipă. A ne lăsa purtaţi – în gând – în trecutul care nu mai este sau în viitorul care va veni (poate) este cauza primară a unei vieţi interioare agitate. Când mentalul (mind) devine acea putere autonomă care fabrică fără încetare idei de spaţiu şi idei de timp, el devine domeniul îngrijorării, al agitaţiei, al stresului, al neliniştii şi al acelei angoase subterane care conduce la consumarea de anxiolitice.
Intuiţia că este posibil să ne vindecăm de această maladie care este proprie fiinţei umane
angajează astăzi multe persoane în practica meditaţiei. Cu toate acestea, sensul jumătăţii de oră zilnice consacrate exerciţiului deplinei atenţii ar trebui să ne provoace la exersarea practicii meditative în cotidian.
Este vorba, ca şi pentru exerciţiul zazen, de o ruptură de maniera noastră de a fi obişnuită în tot ceea ce facem. Cotidianul ca exerciţiu, înseamnă a învăţa să vedem şi să trăim coincidenţa a trei evenimente.
Oricare ar fi acţiunea mea, ea este realizată în spaţiul-trăit şi în timpul-trăit. „Aici şi acum” prepar cafeaua, ung pâinea cu unt, ridic bolul în direcţia buzelor.
Aici şi acum – Hic et Nunc - ! Invitaţie nu la a ne ancora, ci la a ne scurge în realitatea prezentă. Nu este nimic static în acest adverb de spaţiu asociat acestui adverb de timp care se asociază oricărui verb deacţiune.
Fie că este pe parcursul meditaţiei deplinei atenţii sau în practica meditativă în cotidian trebuie evitat, cu orice preţ, să vrem să „fixăm” atenţia.
Atenţia, funcţie a corpului viu (Leib) curge… curge… aşa cum respiraţia curge. Ceea ce numim momentul prezent curge… curge aşa cum apa unui râu curge. Mentalul, conştiinţa „a ceva” este cel care fixează ceea ce nu poate fi fixat. A medita înseamnă a rămâne în non situat.
Iată încă o ruptură de maniera noastră obişnuită de a fi, de maniera noastră obişnuită de a face, de maniera noastră obişnuită de a vedea.
Ca şi oricare, mult timp am crezut că viaţa mea ar începe de fapt atunci când vesela va fi terminată… când voi fi răspuns la scrisori… Când voi fi terminat de tuns peluza. Până în ziua în care mi-a fost pusă această întrebare: „Care este bogăţia momentului prezent?”
A trebuit să-mi pun această întrebare adesea, deseori, pentru ca, dintr-odată răspunsul să fie din cel mai adâncul din mine: „Bogăţia momentului prezent? Este cea pe care eu i-o dau!”.
Jacques Castermane
Director al centrului CENTRE DURCKHEIM din Franţa.
în scrisoarea de informare a centrului pe septembrie 2015. Centre Dürckheim - F-26270 Mirmande - Tel: +33 (0)4 75 63 06 60
contact@centre-durckheim.com -
http://www.centre-durckheim.com
În umbră este încarcerată şi adevărata noastră natură, Christosul interior, Fiinţa noastră esenţială. Ceea ce este încătuşat acolo este totuşi sursa dinamismului celui mai profund. Noi suntem prizonieri ai noştri înşine. Fiinţa refulată, prizonieră a fiinţei noastre existenţiale. De unde minciuna atunci când suntem identificaţi cu faţada, cu fiinţa noastră condiţionată.Fiecare experienţă în care pentru un moment Fiinţa esenţială este eliberată ar trebui să fie însoţită de conştientizarea a ceea ce blochează calea spre Fiinţă. Pentru că responsabilitatea mea faţă de persoanele care îmi acordă încrederea lor în terapie este răspunsul la această întrebare: cum să găsim acel punct în noi înşine care este dincolo de toate? Acesta este terenul meu, nu am altul.J.C. – Permiteţi-mi să vă pun întrebarea pe care tocmai aţi enunţat-o: cum să găsim acel punct în noi înşine, care este dincolo de toate?G.D. – Mai întâi este bine să privim această chestiune teoretic. A înţelege că există ceva numit esenţă vizavi de altceva numit existenţă. Esenţa care este în orice lucru este dincolo de contrarii. Este o teorie, o credinţă poate, sau o cunoaştere profundă a tuturor epocilor, a tuturor culturilor, a marilor filosofii care sunt efectiv iniţiatice. De aceea în creştinism unde Christosul, care este altceva decât Isus, spune despre sine însuşi: „Eu sunt înainte ca Avraam să fie”. Christosul, care este Verbul! El subliniază cu această frază realitatea înainte de cădere. Adică realitatea care este înaintea eului condiţionat de timp şi spaţiu. Noi suntem cu toţii mai mult sau mai puţin zăvorâţi în acest eu, a cărui conştiinţă nu vrea nimic altceva decât conservarea şi securitatea. Cu toate acestea, există acolo, în nucleul nostru, acel punct în care suntem absolut liberi.Acest punct este descoperit în ceea ce eu numesc experienţa atingerii Fiinţei, ceea ce japonezii numesc Kensho. Există pe arierplanul omului, care este mai mult sau mai puţin întemniţat în orizontul eului său existenţial, o uşă care se deschide spre o realitate absolut diferită. Realitate care dă calităţilor senzoriale ale acestei vieţi, ale acestui eu, nu doar un accent, ci un alt caracter chiar. În aceste momente privilegiate, totul este diferit, culorile, luminile, sunetele. În aceste clipe se manifestă ceea ce Novalis numeşte „acest invizibil pus într-o stare de mister în tot ceea ce este vizibil”.Toată lumea vorbeşte astăzi despre lărgirea conştiinţei până la spaţii infinite. Dar, în acelaşi timp, ar trebui să fie realizată această mişcare în sens contrar. Ea ar putea fi comparată cu coborârea într-o pâlnie. O coborâre spre fund care, poate, dă impresia unui impas. Dar, tocmai acolo, în adâncul adâncului, se află o micuţă perlă. Sau, poate, chiar un fir de nisip. Şi tocmai acest fir de nisip contează! Pentru că de acolo totul capătă un alt sens. Acolo este punctul libertăţii totale. Punct începând de la care totul îşi găseşte locul. Acest fir de nisip care este dincolo de toate dă totului valoare sa. Nu este nimic! Şi tocmai acest nimic este plenitudinea pe cale să se manifeste în noi înşine.Eu cred că zazenul este meditaţia fără obiect, care caută o stare de conştiinţă dincolo de obiecte. Cât despre această stare de conştiinţă fără obiect, este un fel de deschidere pentru ceea ce vine de altundeva. Stare de conştiinţă care se deschide pentru altceva şi în care toate au o realitate relativă. Acesta este punctul marii libertăţi.
